Multă, multă…

Eu cu cinci su’ di lei noi la administrație, să bifez la catastif dările. În fundal, slujba de miercuri seară la radio, Isus FM sau ceva de genul.  Mi se trezește spiritul de român și comentez, că nu e căldură domne în apartament, caloriferele sunt bune sa-mi usuc doar prosopul până a doua zi și-atât. Mustăciosul care se ocupă de capitolul țevăraie se îngrijorează brusc și sprijină cu mari eforturi peretele, ca să-mi ceară detalii. În care dintre camere aș zice eu că e frig? În toate? Ciudat. Pentru că, și aici începe o epopee care include exprimări de genul pe colț, pe 2 camere, instalații, conducte. Dau din cap și-o țin p-a mea. Stau cu vestă de fâș pe mine și hanorac, deci mi-e frig, deci caloriferul nu e cât trebuie de cald, deci e căldicel, deci mă oftic când aud că alții dorm în pizda goală. Și altele în pula goală. Mustăciosul povestește iar cum e cu țevile și că am țevi comune cu două camere și vara asta schimbăm iar. Nu mai întreb ce, mi-e silă, am tot schimbat fără să vreau țevi bune, țevi  ne-sparte de mine, conducte, și până în ziua de azi am un perete cu trei găuri pe unde-mi aud vecinii de la șapte punând țara la cale, și tapetul sfâșiat în două camere pe unde au umblat meseriașii. De plătit la întreținere plătesc lejer cinci bulioane și la muncă apare câte un limbric care vrea să mă întind pe jos ca preșul pufos pentru tălpile lui jegoase, să-mi merit domnule salariul. Ha, fix acu mi s-a futut taciscrinul, minunatul meu telefon vechi de un an. Din puntu meu de vedere, ma doare-n cur dacă nu am telefon mobil, nu-l prea folosesc. Pot sta liniștită, tata déjà are vreo două planuri plus unul de rezervă ca să am mâine la prima oră un alt mobil la îndemână, să fiu de găsit.

Până o să plec. Până o să dispar. Până o să-mi bag pula-n tot și toate, o să-mi pun o șubă pe umeri și-o să plec la stână să am brânză din belșug, ce-mi place orezul cu brânză mie…Să-mi bag pula zic, în etajul opt și-n țevi și-n mustața mustăciosului și-n meseriași și-n oameni cu anusul lărgit care-și închipuie că odată cu multă pulă luată-n cur îți crește vreun fel de drept de a amenința cu pulica lor cât un vârf de creion pe alții, să-mi bag să-mi scot să-ndes să-nfig, să pleznesc lovesc pocnesc trăznesc, să sparg s-arunc să trântesc să urlu la final așa cum îmi vine să urlu dar mi-e rușine, să înjur așa cum crește-n mine dar nu m-ar înțelege nimeni, și nu pe băsescuetcompany ci pe tot poporul român și pe tot poporul uman, tot ce e doi ochi un nas și-o gură-n curul altuia dar n-are blană ci are floci.

La o ceașcă de ceva cu Muriel Spark_Departe de Kensington

Trebuie să-mi cumpăr o ceașcă. Am constatat că e teribil de incongruentă cana mea din care beau cafeaua în timp ce citesc Muriel Spark, Departe de Kensington.

Cum să explic cât mai clar, nu știu. Știu doar că unele cărți te fac să-ți dorești cu ardoare să bei ceaiul sau cafeaua din ceașcă. Ceva din rotunjimea generoasă a cuvântului care parcă-ți promite un confort neîntâlnit la alte recipiente este, cred, responsabilă pentru nevoia fizică de o ceașcă. În ceașcă se toarnă cafeaua sau ceaiul care se înghite  în ambientul unui pub londonez postbelic, la sfârșitul unei zile în care ai călătorit pe platforma autobuzelor. Cuvinte care fac totul, dau formă și senzație și te absorb în paginile citite. Acolo e locul tău. Lângă doamna Hawkins, văduva de război cu forme generoase, ironică și căpoasă, izvor de sfaturi pentru vecina însărcinată, croitoreasa poloneză și mai ales pentru cititor. Sfaturi foarte bune, aș zice. De exemplu, dacă dorești să slăbești, soluția este să mănânci exact ce mănânci de regulă, doar că pe jumătate. Dacă te căsătorești, ar fi bine să știi cum se comportă viitorul soț la beție.  Dacă ai arătat că ești o femeie capabilă ar fi ideal să nu-ți dezvălui în întregime talentele; te pustiește și orice abatere de la rolul autoimpus îți face din prieteni dușmani. Așa cum Muriel ne asigură la un moment dat, toate sfaturile (mai găsiți și altele în afară de cele de mai sus) sunt incluse în prețul cărții. Super afacere la doar 10 lei, cât m-a costat pe mine la anticariat, unde am făcut o mică demonstrație de isterie. Întâia Gulie m-a ridicat iar de pe jos, unde scotoceam printre cărțile de 3 lei și mi-a arătat-o pe Muriel. Am smuls-o de pe raft plângându-mă (cum am făcut de altfel toată ziua) că nu mai am bani, că sunt înainte de salariu (perioada presalariu e un fel de premenstruație, cu tot cu crizele aferente), la care gulia pereche dă să-mi ia cartea din brațe, ca s-o cumpere ea și să mă salveze de o cheltuială în plus. Am răcnit NU! și mi-am strâns volumașul la piept ca pe copilul pierdut în hipermarket și regăsit cu ajutorul vreunui șef de raion. Ei, chiar dacă ar exista pastile pentru problema de care sufăr eu tot nu le-aș lua, pentru că îmi place să mă port ca o nebună, dar sunt de fapt inofensivă. Deși pastilele mi-ar oferi prilejul de a trăi sintagma folosită în multe cărți, în care eroul înghite pastile. Nu ia medicamente, înghite pastile, iarăși o chestiune de formă, gruparea de litere ghi care îmi sugerează un gogâlț pe care aproape îl simt în gât, ideea de a înghiți, de a face să pătrundă în tine niște pastile care te vor schimba din interior în exterior, un simulacru oral de penetrare, un substitut sexual, un sacrament, un… Muriel, înțelegi ce vreau să spun? Mai luăm o ceașcă de ceai, dear?

Cum să am curul cald fără să fiu curvă?

Mi-am luat iar cărți, așa pe frig, pe nări înghețate și cur rece, cărți faine, ieftine, la mâna a doua,  fetișul meu, ultimii bani, ultima suflare, un raft de cărți secrete, uitate în biblioteci ale unor bătrânei morți cu nepoței neinteresați de literatură, mi-am luat iar cărți. Apoi vin, vin și crănțănele, o cutie de icre colorate cu carmin, vinul ieftin la 10 lei, crănțănelele un fel de pufuleți colorați și icrele de pus mâine pe pâine. E cald la megaimaj, aștept la casă, un tip în față. Nașpa. Vărsat de vânt, în tinerețe, adică acum mulți ani. Un hanorac jerpelit, stă aproape, în blocul de vis a vis. Scoate cutia de prezervative, o aruncă pe bandă. Își bagă la loc mâinile în buzunare și privește spre semințe,curmale și porumb prăjit.  Riduri și cicatrici. Prezervativele sunt cu nervuri, pentru plăcerea ei. Ea o fi cum oare? Mă simt deodata dornică să o cunosc. Îi e soție, fiică, vecină, amantă, colegă? Îi e curvă pentru o noapte, pentru o oră? Cât de caldă e o curvă pe frigul ăsta? Când am ajuns acasă și mi-am pus mâna pe o bucă era sloi de gheață. Am băut vinul ăla ieftin la 10 lei și s-a încălzit o idee. Am uitat-o imediat, oricum, era vin ieftin.  Mă întreb doar dacă o fi plecat curva acasă.

Iubește-ți pielea

Pantaloni largi. Și ce pantaloni de piele strâmți și frumoși avea. Ce picioare lungi îi făceau…Acum arată ca un gnom în pantalonii ăia. Cică e rapper acum, nu-i mai place rocku. Uite la el, și-a pus șapca-n cap în loc de jobenul ăla cool și-ntinde botu la mine. Niciun pusi, măgarule…ne pupăm când îți ies prostiile din cap. Cum ce prostii? Ce-s versurile astea, pe cine face ăla curvă, a? Normal că nu pe mine! Vii când vrei, nu-mi pasă. Du-te la concert dacă așa vrei să numești monoloagele crăcănaților alora care habar n-au să-l ia pe do de jos. Adică să facă muzică, da, la asta mă refer. Ia-ți cheile, ce, crezi că te aștept trează și mă arunc de gâtul tău? Cum de ce sunt nervoasă, aveai o pleată așa de frumoasă, ți-o pieptănam în fiecare seară ascultând Metallica, acum…Nu plâng, ți se pare, nu vezi tu de șapcă. Unde bagi cheile? Ăla nu-i lanțul de la GothicAccessories ? Cum să-l porți la izmenele astea, nu vezi că-ți vine turul la genunchi? De fapt, ce-mi pasă mie, e treaba ta. Ești băiat de băiat doar. Nu te privește ce fac cât ești tu plecat. Și dacă ascult Guns’n Roses, ce-ți pasă ție? Bine, pa!

Jur că nu pricep de ce se agită așa ca un coi într-o căldare. M-am tuns, mare brânză, ascult și alt gen de muzică, mă îmbrac mai altfel, dar sunt același om…femeile. Superficiale. Obtuze. Mă distrez și eu cu băieții, rapul e marfă. Hey, nigger! Wassup, coaie?! Yeap, Dilated Peoples in ză haaaaus…înc-un shot, cois. Să bem pentru Tupac. Încă unul. Gagică-mea? Figuri în cap. Lanțul ăsta?  Nu că-i fain? De când eram roacher, coișor. Păi cum să nu meargă, îmi țin cheile pe el. Ei atârnă…crezi? Să-l mai strâng? Așa? Înc-un shot! Împărțim un taxi? Sunt muci, coaie…ce multe trepte. La etajul ăsta. Ușa asta. Nu sun, dacă o trezesc urlă. Vreau să dorm. Ce greu se descuie ușa. Poate dacă mă lipesc cu șoldul așa de ușă…și țin de cheie…mi-a scăpat. Încă o dată. Ridic un șold…parcă aveam picioarele mai lungi…apuc cheia…încă puțin…dacă era mai lung lanțul…sau picioarele…Căcat. Mă dor bucile. Futu-i preșu măsii. Să mă ridic. Încă o dată, șoldul, cheia, yala…Pizda mamii lor de pantaloni largi! Alunecă de pe mine. Dacă aș fi avut pantalonii mei de piele strâmți și frumoși!

Despre flatulență, cu dragoste

Așa cum îi spuneam aseară unui Blackbloodandpain scârbit-stupefiat, am făcut o descoperire care poate fi utilă în caz că ai nevoie de o răzbunare. Ceaiul de salvie este un generator perfect de bășini.

Cum n-aveam cafea într-o dimineață, am ales un ibric mare de ceai din această miraculoasă folium salviae, ale cărei efecte erau într-adevăr menționate pe cutie, doar că zicea acolo de stimularea eliminării gazelor. M-am gândit că stimulează eliminarea gazelor existente, nu creează o butelie întreagă. Naivitatea mea mă uimește uneori, iar ziua mi-am petrecut-o făcând vizite regulate, sonore și sterpe la veceu. Pentru că am două mari goluri în educație, nu știu să scuip cu flegmă și nu pot să dau bășini decât în veceu. Nu pot să fac pârț pe stradă, mergând, cu chiloți pe mine sau pur și simplu în intimitate. Dacă nu stau cu curul dezgolit în veceu nu mă băs. Chestia asta devine o mare problemă când bei, cum ziceam, ceai de salvie. Amuzant era efectul de alien care părea că mi se naște de-a dreptul în burtă din juma-n juma de oră. Mă întorceam cu abdomenul relativ plat de la baie, mă reapucam de ce făceam eu (citit) și deja urma orchestra mațelor, o bruscă umflare a burtoiului, o înjurătură cruntă și iar drum la baie, iar izmana jos, iar curu-ndesat în veceu. Eu și educația mea de pension.

Seara mi-am zis să verific totuși veridicitatea teoriei mele. Cum mă mai lăsaseră efectele carbogazoase și deja aveam spor maxim la citit, mi-am mai făcut un ibric de folium. L-am băut pe tot, în scopuri științifice, și cum se poate deduce din ce-am zis mai devreme, m-am bășit crâncen următoarele ore. Evident, încuiată în baie.

Eu îmi dau seama că nu e deloc domnișoresc din partea mea să îmi asum aceste evenimente, dar mereu am fost de părere că mai bine să râd eu de mine decât să râdă alții. Și mai bine e să râd doar eu, dar nu am mereu norocul ăsta.  Am bănuiala că aseară am fost înregistrată în timp ce povesteam experiența și dacă o să mă trezesc vreodată pe iutub măcar să pot zice indiferentă, așa…și?!

Vladimir reloaded

Nabokov. Mă apucă furiile când aud oameni pronunțând nabukov, îi corectez imediat, confirm identitatea autorului Lolitei (mă enervează și oamenii care s-au oprit la Lolita, au trecut-o la romane preferate pe feisbuk și nu i-a mai interesat Nabokov – eu sunt mai cu moț, am citit abia acum câteva luni juma de lolită, mi-am dat seama cât de fucking tare e omul ăsta și am trecut la restul scrierilor lui) și mormăi ceva nedefinit când –deși nici măcar nu îi pronunță corect numele- interlocutorul îmi cere să-i împrumut cartea când termin.

Mă scuzați, sunt încă într-un fel de stare de șoc. Mai am de citit destule povestiri din volumul editat de Polirom, cu copertă frumoasă, cu fluturi. Dar m-am oprit puțin astăzi înainte să termin, e de înțeles. Până acum am râs ținându-mă de burtă, am aruncat cartea cât colo urlând mother fucker!!! De ce-mi faci asta?!!! , am plâns absolut nefericită și înjurându-l pe Nabokov din tot sufletul… Fir-ai tu să fii, Vladimir, tu nu ești om, ești univers de cuvinte, ești cosmic pur și simplu.

Povestirile zic. Mi-am umplut cartea cu tichete colorate care semnalează prezența unor povești tari. Prin poveste tare înțeleg desfășurarea aia plină de culoare și densitate și textură și sunete, miros, detaliu, intervenții de genul Ploicica se gândi un pic și se opri, care ori începe cu un pumn în stomac ori se termină cu o moarte, un eșec, o deprimare cruntă, un alt pumn în stomac. Are ceva cu happy end-urile, foarte rar apuci să te bucuri la un sfârșit de poveste și până la urmă se dovedește a fi chiar autobiografică.  În general își omoară personajele frumos, cu stil, și nu ține cont dacă-și supără cititorii. Dar umorul…umorul ăla de om deștept, e tare reconfortant să mai  dai cu nasul prin el. Uite, un exemplu (el, Kostea, e un futăcios parșiv care agață femei pe unde apucă și în tren face cunoștință cu o duduie, se autoinvită la ea acasă): Pe al patrulea palier ea se opri și spuse: Dar dacă la mine nu se poate? De unde știi că te las la mine? Ce-i asta pe buza dumitale? O bubă, zise Kostea, o bubă. Ei, haide, deschide. Vom uita de tot ce e pe lume.

Mda. Ar fi inutil să înșir povestirile preferate. Deși Elf-Cartof, Netrebnicul, Pilgram, Aici se vorbește rusește, La Veneziana, Crăciun, Rostopască, Nor, lac, turn, Frumoasa, Întâlnirea ar trebui totuși premiate cu ceva, fotografiate și incluse într-un calendar cu cele mai faine povești, pe care să mi-l atârn de perete. Cu adevărat inutil ar fi să le comentez, nu mă pricep deși tare mi-ar fi plăcut să mă lansez în aprecieri de genul povestirea Recrutare prezintă trei nivele de ficționalitate, un binecunoscut clișeu postmodernist… Mult mai adecvat pentru așa ceva este locul ăsta, de exemplu. Mie îmi rămâne să mă întreb prostește dacă nu s-ar fi putut ca toată literatura să fie scrisă de Nabokov. Și Bulgakov și Miller și Buk și Vonnegut și Hem și Cheever și Eco și…nu, nu s-ar fi putut. De câte ori încerc să-mi găsesc și eu un scriitor preferat nu pot! D-aia sunt mereu nervoasă.

Pisica mea mov

Prima întâlnire cu pisica mov m-a uimit puțin, cât să nu dau de bănuit celor care mi-ar fi putut urmări visul . Am ridicat sprâncenele de un număr rezonabil de ori, am înălțat mâinile pline de stupoare până mi-au obosit și mi-am rotunjit frumos buzele în cea mai ingenuă mirare feminină. Adevărul e că știam dinainte că urma să apară în viața mea, dar preferam să mă joc de-a habar nu am ce se întâmplă, e o minune. E mult mai palpitant astfel. Pisica mov era puiuț atunci, și ca să fiu mai exactă, nu era de un mov curat, mai degrabă un liliachiu fosforescent. Era într-adevăr o apariție, foarte băgăcioasă în suflet și curată pe lăbuțe. Avea un talent deosebit la bancuri, mă făcea să râd atât de tare încât mă cocoșam. Atunci sărea în spatele meu și eu alergam tropăind ca să evit accidentele.

Vis după vis, pisica mea mov a crescut mare. Din motive necunoscute mie, un obraz avea un număr par de mustăți iar celălalt impar. Mare pagubă, zicea pisica, important e să fie lungi! Există o proporție perfectă între lungimea mustăților și a cozii iar eu sunt printre puținele pisici care se mândresc cu raportul ăsta perfect. Ce zici de asta? mă întreba mâța mijind ochii. Zic că ești cea mai tare pisică mov ever! Uneori foloseam și cuvinte în engleză, ce nu pricepea îi explicam imediat iar ea își lua notițe. Avea de gând să plece la un moment dat din visul meu și să treacă granița în subconștientul unei englezoaice cu bicicletă și cercei în formă de cireșe. Dar până atunci mi se urca în cap și îmi pieptăna părul, sau mi-o împleteam în poală ca să pot citi. Când torcea prea tare devenea exagerat de mov fosforescent și trebuia să o acopăr cu o pătură, îi lăsam afară doar mustățile ca să nu le îndoi cumva.

Ce să zic…nu făcea ea prea multe.Uneori era chiar o pacoste, rupea sinapsele, zgâria pereții craniului, făcea murdării în amintirile mele, dar una peste alta, era pisica mea mov. Și o iubeam. Altfel nu-mi explic de ce m-am trezit plângând și strănutând ca și cum, în drumul ei spre subconștientul unei englezoaice cu păr de culoarea unui șoricel, pisica mea mov mi-ar fi trecut coada pe la nas în semn de adio.

Gogu The Beast în rolul pisicii mov

Drama unui cancer_Mark Haddon și Pata cu Bucluc

Puteam să aștept până ecranizau cartea. Să-mi fie iertată ignoranța în situația jenantă în care chiar au făcut film după Pata cu bucluc și eu mi-am luat țeapă citind romanul lui Mark Haddon în loc să șed confortabil în vârful patului privindu-i pe actorii nu tocmai cunoscuți care ar fi acceptat rolurile tatălui isteric , mamei ipocrite, fiului normal la cap în gay-oșenia lui, fiicei agresive, fiului căcăcios și așa mai departe.

În prefață zice Dan Sociu că romanul ăsta poate înlocui cu succes un serial, chestie care de cele mai multe ori nu e de bine, excepție făcând situațiile în care citești cartea pe plajă sau în concediu. M-am scos imediat, carevasăzică, mi se permite să citesc și chestii mai…softlit dacă-s în conțed.

Partea bună e că are unele momente funny, nu foarte multe dar na. Există câteva acolo. Și mai zice un personaj pe undeva că nu răspunde la telefon pentru că astfel își simplifică mult viața, chestie cu care am rezonat din toată inima. M-a iritat în schimb maxim tocmai formatul cinematografic  cu iz de holiud; cât de razna o poate lua mintea unui om în fața necunoscutului e o idee care merita o altă abordare. Deși partea cancanistă din mine a apreciat deraierile în zona libidinală a fiului gay căruia îi zice unul vreau să te fut în gură, nu-i de-ajuns. Și chiar m-am enervat că nu e cel puțin o carte la fel de bună ca O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții. În ambele romane Haddon a avut baftă de subiecte tari, dar un cancerofob se pare că trebuia musai prezentat ca un personaj oarecum ridicol iar frica lui diluată cu banalități casnice-adulter, nuntă, despărțenie. Probabil că nici autorul nu s-a simțit în largul lui încercând să pătrundă în mintea pensionarului George care se autoconvinge – așa cum te autoconvingi fără să vrei că nu ai scos fierul din priză sau nu ai închis apele iar gândul ăsta te macină toată ziua și n-ai cum să uiți că poate totul e deja distrus – că o eczemă inestetică îl va ucide lent, precum un cancer deghizat.

Lasă, noi să fim sănătoși. (Având în vedere că subiectul major al cărții e cancerul, cred că am făcut chiar un spirit decent în cel mai sec umor englezesc).

Amoru’ căsăpește, zice Iris Murdoch

Desigur, dacă am un teanc de cărți pe care îmi impun să le citesc în concediu, voi citi romanul de dragoste de pe ultimul raft, ăla care era mai gol și-am zis să-l umplu cu ceva. Mi-am argumentat alegerea cu numele scriitoarei, Iris Murdoch, a?! Zicea Întâia Gulie de ea și de Marea, marea acu ceva vreme, nu i-a plăcut că era unbelievable sau ceva de genul, eu am riscat și m-am băgat la Vlăstarul Cuvintelor.

Pe domnul principal îl cheamă Hilary. Îl detest. El singur recunoaște că e urât și foarte păros pe piept, deci chiar nu pricep dezastrele cauzate de iubirea lui, de inconștiența lui. Frate, dacă vezi că ți se aprind călcâiele și oamenii mor pe lângă tine, du-te mânca-ți-aș în pădure și vânează iepuri! Doar pentru hrană, evident. Cum să zic, rahatul ăsta cu ochi de Hilary avea niște femei prin jur, o soră, o gagică, o prietenă, plm. Ce crezi că le făcea el? Le INSTRUIA! Păpușe, nu mă suni la birou că te ia mama lu proces verbal, nu vii la mine marțea că te-am spart la macastroacă și tot așa. Plângeau muierile care mai de care că proastele-l iubeau! Alea care nu-i erau soră vroiau copii de la el (că cică femeile de peste treij de ani asta vor) și soră-sa vroia s-o lase să aibă și ea un copil. Mă rog, nu asta e ideea principală dar nu am de gând să bag spoilere că, în cel mai absurd mod, cartea e faină. Nu-mi explic. Adevărul e că Murdoch face din Hilary un om d-ăla pe care-ți place să-l urăști, dar nu ca pe J.R. Ewing, nu-ș cum să zic. Hilary săracu știe și el că e un căcat și-în apărarea lui- pot spune că a avut o copilărie de căcat. Așa că putea fi chiar mai rău.

Ce vreau să subliniez e că m-am săturat de oameni d-ăștia care nu pot rezista în fața iubirii. Adică, să luăm o speță. Urmează să te măriți, prostul ăla te iubește maxim, tu cunoști un om cu față de rahat care vrea să te fută la propriu și la creieri. Tu ai impresia că e iubire, că sunteți doi nebuni, că vai ce e de făcut, ăla trage de tine că se omoară dacă îl lași sau eu știu cu ce te vrăjește, tu ca proasta pui botu și la vorba ăluia și la pula ăluia și a doua zi te duci în fața altarului să juri credință unui fraier, căruia peste un anișor doi acolo îi trântești plod. Și continui relația cu omul cu față de rahat sau invers și după naștere, îl prezinți frumos copchilului și te amăgești cu ideea că amor d-ăsta ca al tău cu rahatul n-a mai trăit nimeni, sunteți așa frumoși și nebuni.

Well… am trecut în altele acum. De fapt e vorba tot de Hilary sau poate nu. Oameni d-ăștia care ucid iubind sau părându-li-se că iubesc se întâlnesc și în real life. Și poate că eu nu am iubit niciodată sau nu am iubit suficient sau așa cum trebuia, dar cred că numai în mințile bolnave și a lui Shakespeare  love kills. Dacă love kills don’t love. Just fuck. Just fuck and feel good. Dacă mai beau o bere scriu și despre cum cred eu că iubirea este forma maximă a egoismului.

Oaia rătăcită

Ziua a început și a continuat dezastruos, cu magneți de frigider distruși, unica poză personală cu mine în chip de Shiva ștearsă din greșeală, ghena înfundată-șșșt nu mai ziceți la nimeni! – o oră jumate pierdută ca să-mi aleg hainele, sutienul ăsta îmi face sânii să arate ciudat, deci nu pot purta puloverul negru care îmi scoate ochii în evidență, musai o cămașă dar nu aia neagră, că e aia bună, o port la ceva mai simandicos, ca ziua de marți la muncă sau un concert, și eșarfa în pătrățele nu merge la dungi colorate deci musai schimbat chiloții ca să meargă la sutienul care merge la cămașa mov în pătrățele luată udă de pe sârmă și necălcată că deja nu mai pot cu nervii! Nu m-am dus cine știe unde, la bere cu gulia ailaltă, dar eu care n-am mai ieșit de trei zile din casă am simțit nevoia să fac mare tam-tam pe chestia asta. M-am și machiat. Așa se explică desigur de ce am fost agățată, după zece ani de așteptare prin anticariate – dar să privesc și partea bună a lucrurilor, am prins gustul citelii – de un tinerel, căci nu era altceva. Da, agățată, old fashion way, eu…ha! In your face!!!! Muaaamă, deci mie asta mi se pare super tare, dacă arăta ca Brandon Lee acum nu mai scriam cu berea-n bot. Păi fusesem în prima locație, de unde am luat ultima parte a trilogiei lui DosPassos cu doar 15 lei (la Cărturești e vreo 50)(da, are sens și fără primele două părți, e ca Rosy Crucifixion) și o comedie neagră de-a lui Mike Haddon, ăla cu puștiul autist. Acolo am tot dat la o parte un individ, nu vreau să fiu subiectivă și să-l comentez dar nu avea pleată deci era un simplu om și atât. Apoi l-am dat la o parte și în cealaltă locație, unde mă întinsesem pe jos la cărțile de 3 lei și răsuflam greu (coooome on, cine nu s-ar îndrăgosti de așa ceva?!), apoi când am ieșit cu 7 cărți în brațe m-a acostat cu eternul auzi auzi și în fine. Restul nu mai e interesant, el a vrut să facem cunoștință, eu nu vreau nici în general , nici în particular și nici în oracol chestia asta, el vroia să bem o cafea eu nu, cică de ce sunt așa speriată, nu-s speriată, sunt ANTISOCIALĂ! Na! Mai fii drăguț cu mine acum dacă poți. Dar cum ziceam, eu n-aveam nicio vină, omul n-avea pleată și nu era Brandon Lee, nici Johnny Depp, iar eu sunt juruită ăstora și nu fac rabat.

Apoi m-am rătăcit. În Cărturești (jos, la cafenea, p-acolo îmi fac veacul precum un hipster not-wannabe), mă dusesem la baie, oglinda de acolo e foarte faină, stăteam în mijlocul băii în curu gol admirându-mă, norocul meu că încuiasem ușa că trăgea cineva de clanța aia inexistentă (n-au decât clanțe desenate, dacă n-oi fi visat eu, orice e posibil) și chiar mă bucuram de aspectul meu, da domne, e normal să fiu agățată așa în miezul zilei, să nu mai reziști văzând așa o combinație de bunăciune sexuală cu inteligență scăpărătoare. Apoi am ieșit și m-am învârtit de trei ori prin cafenea, se uitau masculii la mine pe la mese ridicând sprâncenele, deci io chiar am fost pe val în seara asta, singura problemă era că gulia ailaltă se evaporase sau eu nu mai găseam stâlpul – toți seamănă – de lângă masa noastră. După a doua tură eram convinsă că Întâia Gulie plecase cu tot cu hainele mele din motive misterioase și regretam cumplit că nu-mi luasem telefonul cu mine la budă ca să o sun. Mă rog, a treia oară am văzut-o lângă un stâlp, materializându-se evident prin mijloace oculte instantaneu, râdea de se căca pe ea. Și ea, și unele de la masa vecină.

Normal că mi-am dezvoltat alte calități.