Pisici asortate

Se făcea că intrasem într-o lume stranie, în care oamenii erau de multe culori, galbeni, bej, roz somon, turcoaz și verde smarald, ba erau chiar și oameni albastru cobalt. Toți își vedeau de treburi și purtau pisici. Unele dormeau încolăcite pe capetele lor sau le atârnau de gât ca niște fulare blănoase, altele pășeau pe lângă ei în felul acela special în care pășesc pisicile, călcând cu picioarele din spate pe urmele lăsate de picioarele din față.

Mergeam fără țintă, îmbrăcată ca de obicei în negru, când am simțit ceva greu pe umăr. Era o mână, iar la capătul mâinii era umărul cu epolet mustăcios al unui polițist albastru.

-Aaaaawwww, m-am înduioșat și-am dat să mângâi epoletul, dar a țipat organul la mine și m-am speriat.

-Calci pe reguli!

Și după aia mi-a pus cătușele. Pisica de pe umărul lui, o vărgată portocalie, urmărea scena cu ochii mijiți, aproape plictisită. Cine știe câte ciudățenii asemănătoare văzuse la viața ei de pisică de polițist. Nu mai știu cum am ajuns la tribunal, ca-n vis, îți dai seama, în doi timpi și trei mișcări, și imediat au început să mă judece. Se făcuse un vacarm îngrozitor, cu toate pisicile și toți judecătorii, la grămadă, mieunau și vorbeau unii peste alții, se îmbulzeau, se gherăiau, unii stăteau pe vârfuri ca să mă vadă mai bine. O țineau langa cu regula pisicii asortate, că așa trebuia, pare-se, să port o pisică asortată.

-Ce cromatică ai? m-a întrebat unul din judecători, un grăsunel roz și transpirat, cu un neg pe obraz și o birmaneză fițoasă în brațe.

-Nu vezi că e neagră! a țipat un verzui dințos, prefăcându-se că aruncă-n mine cu un motănel.

Am vrut să le spun că-s albă, caucaziană, și mă potrivesc cu toate pisicile, dar mi-a ieșit un fel de urlet din care nimeni nu a înțeles nimic. Ce mă enervează când nu reușesc să vorbesc în vis, parcă am gura din lemn, trosnește dar nu scoate niciun cuvințel. Probabil i-a indus în eroare outfitul meu all black, și d-aia au zis că eram neagră. Oricum, unul din judecători, care părea mai șmecher decât restul, a venit spre mine unduindu-și sincronizat picioarele roz cu felina gri care mergea alături de el, de parcă erau pe-un podium de modă, și-a apropiat fața de a mea, așa cum făcuse Săndulescu într-a noua, când mi-a promis că mă bate pentru că avea el o geacă verde fosforescent și eu zisesem că parcă era de la Drumuri și Poduri, și mi-a dat sentința:

-Pisica neagră! Pisica neagră!

M-am speriat, am făcut un pas în lateral și i-am călcat mâța pe coadă. S-a auzit un mienuat plângăcios, dar când m-am uitat la pisică nu mai era vie. Era din pluș. Imediat, judecătorului i-au apărut așa, un fel de bășici roșu închis pe față, care se măreau din ce în ce și am crezut că or să plesnească și-or să mă stropească pe față cu lichid din acela de care au toate bășicile, doar că roșu, așa că m-am trezit răcnind. Îmi amorțise mâna dreaptă, îmi vâjâiau urechile a camion și mi-a fost imposibil să-mi amintesc cine eram, câteva secunde, apoi m-am ridicat în capul oaselor și mi-am dat seama, așa, pur și simplu, pentru că trebuia să-mi dau seama de ceva după tot ce mi se-ntâmplase, chiar dacă aiuram, că eu,  Doroteea, trebuie să ajung cea mai mare scriitoare de povești cu pisici.

M-am gândit că e un lucru mișto de care să-ți dai seama. Ca un fel de revelație.

Aș putea să tac sau să zic:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s