Dragă tip cu ouțele la vedere, să-ți spun io nește chestii despre Henry James!

Puteam să ți le spun în față, dar n-am vrut. Știam că nu mi-aș fi putut lua ochii de la șosetele alea albe, scurtuțe, care-ți veneau sub ouăle gleznelor, sub linia unde se termină părul de pe picioare, iar pielea e aproape transparentă și pervers de feminină. La jumătatea întâlnirii mi-am luat elegant la revedere și un sixpack de bere, m-am dus acasă și am băut cu înghițituri mari ca să râgâi bărbătește, m-am uitat la un concert Pantera live și mi-am revenit. Băieții ăia știau cum să-și poarte șosetele, asta e clar. N-ai de ce să fii supărat, oricum nu ar fi mers treaba între noi. Am fi fost ca Henry James și Constance Fenimore Woolson, eu fiind Henry și tu Constance, Constance sinucigașa.

Habar nu aveam că Lodge a făcut biografia lui Henry James în Autorul, la rampă! Am crezut, barbar, că e o carte ușurică, amuzantă, în stilul celorlalte pe care le mai citisem de același autor, Schimb de dame și Muzeul britanic s-a dărâmat! Mă rog, citind-o p-asta, am descoperit că mi-e tare drag Henry James. Întâmplător, pe la pagina 256, mi-am aruncat ochii prin bibliotecă, am descoperit că am un Murakami neterminat, așa că l-am dat gata gemând de plăcere. Apoi l-am luat din nou în brațe pe Lodge. Îți spun toate astea ca să înțelegi ce fel de om sunt. Treaba cu șosetele ar fi fost poate cea mai banală dintre problemele noastre.

David Lodge Henry James

Am descoperit apoi că Henry James a fost Berbec. D-aia mi-era atât de drag. Un om excepțional. De un egoism adorabil, copilăresc, extravagant în așteptări și mereu pasibil de autoînvinovățirea cea mai cruntă, uimit de vulgaritatea cititorilor și a spectatorilor de teatru, unde și-a încercat mâna câțiva ani, mereu hotărând să renunțe, dar revenind iar și iar ca un hopa-mitică încăpățânat. Entuziast și viteaz, mereu simțind nevoia să-și comunice valurile de sentimente, nu rareori contradictorii, familiei și celor apropiați, prin scrisori cărora le dedica un timp generos, HJ nu s-a sinucis și nici nu s-ar fi sinucis vreodată. Nu era dispus să recunoască în fața lumii că jocul devenise prea greu de jucat. Cum ar fi putut face asta?! Depresia nu îi era însă străină, iar hotărârile luate în momentele de dezamăgire față de lumea literară se materializau în acțiuni categorice. Închipuiți-vă un Henry James morocănos, arzând aproape toată corespondența personală în grădină, la foc de tabără, bombănind sub ochii surprinși ai servitorilor. Cum ar fi putut să permită celor care i-au refuzat și ignorat romanele și piesele de teatru, să pătrundă vreodată în viața lui personală? No, sir! Cu toate că avea probleme cu spatele, niciodată nu și-a frînt spinarea ca să se transforme în suport pentru pretențiile altora.

Am remarcat în mod special un fragment în care HJ își făcea, bietul, probleme, din cauza invidiei pe scriitorii contemporani care aveau mai mult succes comercial decît el. George du Maurier, Constance Fenimore Woolson și, surprinzător, prea mulți alții. Era dureros de conștient că bunătatea lui față de prieteni se baza pe capacitatea lor de a-i satisface egoismul și de a nu-i face concurență. Regreta sentimentele încercate dar nu se putea abține. Nu avea cum. S-a străduit extraordinar de mult să nu-i scape printre dinți micile jeturi de otravă produse independent de rațiunea lui, și în mare parte a reușit. Chiar dacă Fenimore e posibil să se fi sinucis și din cauza lui. Dar ea era Pești, el Berbec… nu aveau nici măcar o șansă.

Fragmentul cu pricina mi-a atras atenția și pentru că, după cum ți-am zis mai înainte, am descoperit un Murakami neterminat în bibliotecă. Ei, în ultima povestire din Salcia oarbă, fata adormită, Mizuki Ando este întrebată dacă a fost vreodată invidioasă. Nu a fost. Dar, pe de altă parte, Mizuki avusese cea mai plicticoasă viață posibilă, care s-a remarcat doar prin reprimarea oricăror sentimente negative. Și ce-a rezultat din poziția asta defensivă și fadă? A început să-și uite numele. Bineînțeles că, fiind vorba de Murakami, în poveste apare ca vinovată o maimuță vorbitoare, dar sunt sigură că, în substrat, mesajul este că invidia și gelozia formează până la urmă caracterul unui om. Nu li te poți împotrivi, dar poți să le accepți și să le reorientezi în direcții constructive. Ca să nu te pierzi pe tine, nu de alta.

Henry James a refuzat căsătoria, a refuzat plăcerile sexuale, a refuzat împlinirea adusă de progenituri. A trăit pentru arta frazelor. Deși îi plăcea compania prietenilor, prefera satisfacția singurătății egoiste, a meselor luate cu o carte sprijinită de farfurie, zilele în care nu era nevoit să facă eforturi pentru întreținerea oaspeților. Nu era un singuratic, nici un însingurat. Cred că era puțin singuros, așa cum spui despre cineva că e călduros. Păstra singurătate în el și când simțea nevoia, scotea așa, cât putea apuca dintr-o inspirație, și se dădea pe la ochi și urechi.

Fiecare cu păsărelele lui, nu-i așa? Adică, tu porți cele mai scurte șosete, aproape ca niște tălpici pentru balerini, mie-mi vine să vomit când văd astfel de șosete, vorba aia, sunt cinci degete la o mână și nu seamănă-ntre ele. Dar poate seamănă cu degetele altor mâini. Așa că swipe, swipe, swipe!

Aș putea să tac sau să zic:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s