Aurel, Zaurel și gărgăunii

Aveam trei gărgăuni și un pisoi blond, teribil de obraznic, pe nume Aurel, care se înhăitase cu niște golani mustăcioși cu cozi negre și freze punk. Seara, după ce mânca și se spăla la fund, Aurel îmi ordona:

-MeeeEeeEeeau!

Atunci mă sfătuiam repede-repede, pe dinăuntru, cu Bartolomeu, Bâzgodia și Bâzâcel, dacă să-i deschid ușa pramatiei, sau nu. Gărgăunii mei erau niște boabe de fasole cu mâini, picioare și dinți. Ai fi putut să-i crezi oameni, dar nu erau, deoarece conțineau fasole.  Bartolomeu era serios, Bâzgodia avea strungăreață, iar Bâzâcel, când nu se înfigea cu unicul dințișor în creierul meu ca să se legene atârnat de circumvoluțiuni, făcea filozofie. Toți trei băteau câmpii rău de tot și niciodată nu reușeam să-i conving că e mai bine să-l țin pe Aurel în casă. Ziceau că are destui dinți ca să se apere, destule gheare ca să se țină bine de orice și miroase destul de urât cât să țină alți oameni la distanță.

Dar într-o zi a zgâriat la ușă unul din motanii ăia negri, un dur cu cercel în ureche și botoșei, să mă anunțe că Aurel s-a dat la pisica nepotrivită și-a miorlăit-o de-a ciufulit-o toată.

-Unde e acum Aurel? l-am întrebat pe golanul negru.

-E pri-zo-nier! Nu-l vei mai găsi ni-cio-da-tă!

-Aoleu! Și de ce silabisești? m-am speriat și mirat aproape în același timp.

Haimanaua de motan nu mi-a răspuns, s-a întors cu spatele, a făcut puțin pipi pe preșul de la intrare și a plecat. L-am trimis în aia a mă-sii, preocupată mai mult să-mi recuperez gărgăunii și să-i trag la răspundere, pentru că numai din cauza lor Aurel fusese luat prizonier. Tot scotocind prin creier, unde se ascunseseră cu tot cu muștele de pe căciuli, am dat mai întâi de Bâzgodia, care se chinuia să-l bage pe Bartolomeu în strungăreață, și după aia l-am scos cu forța pe Bâzâcel din Aria lui Broca.

-Să reparați ce-ați făcut! le-am strigat și-am bătut puțin din picior, ca să priceapă că lucrurile sunt foarte grave.

Gărgăunii s-au privit intens, apoi Bartolomeu a luat cuvântul.

-Noi nu știm ce-ar trebui să faci, m-a umplut de glorie gărgăunul cel serios.

Eram cât pe-aci să-l zgudui puțin, însă Bâzgodia s-a băgat în fața lui.

-Dar cunoaștem pe cineva care sigur știe ce e de făcut! a rânjit ea, răsucindu-și codițele pe degete.

Cu toate că mi-era tare nesuferită gărgăunița asta, n-am bruscat-o, așa cum mi-ar fi plăcut. M-am uitat plină de speranță la Bâzâcel, care nu părea deloc în apele lui, cum se trăgea de bretele și clipea de parcă avea conjunctivită. Oftând, mi-a zis așa:

-Numai Zaurelul îl poate găsi pe Aurel! Ar fi fost mai simplu să nu fie nevoie de el, dar de ce să fie simplu când poate fi complicat, nu? Adică, asta e una din întrebările care mă frământă mereu, alături de dilema gărgăunilor din alte capete, sau de rostul incert al gărgăunilor pe lume.

Probabil că păream nedumerită rău, pentru că Bâzâcel a continuat să-mi explice.

-Zaurelul e cel mai bun detectiv din univers, și-n plus, e pe jumătate pisică, așa că ar trebui să fie floare la ureche pentru el să-l găsească pe Aurel.

-E pe jumătate pisică? Pe cealaltă jumătate ce e?

-Dragon, bineînțeles, a zis Bâzâcel.

-Și de unde știi, mă rog, toate astea? m-am luat de el, încă supărată că, în loc să stăm liniștiți, trebuie să umblăm după detectivi hibrizi.

Bâzâcel a schimbat niște priviri cu ceilalți gărgăuni, ceva de genul Uite-o și p-asta, ce tolomacă e, apoi mi-a răspuns în silă.

-M-am conectat la conștiința universală, dragă.

Evident, m-am oțărât. Când te lovesc necazurile și gărgăunii te iau la mișto, te oțărăști nițel. Dar trebuie să-ți revii și să faci ce trebuie făcut, în cazul meu să găsesc Zaurelul jumătate dragon, jumătate pisică, ca să-l găsească, la rândul lui, pe Aurel. Care ne băgase în bucluc degeaba, numai pentru că i se pusese lui pata pe mâța nepotrivită, vreo gagică a unuia din cotoii ăia șmecheri cu freze punk. Ah, tinerețea asta zbuciumată…

Așa că am închis gazele, apele, am încuiat ușa, apoi am plecat la drum.

-Peste nouă mări și nouă țări! a răcnit Bâzâcel, și-ntr-acolo am luat-o, pentru că părea destul de logic. Unde altundeva mai poți găsi jumătăți de dragon în zilele noastre? Am mers noi ce-am mers, pe mal, cel mai mult, că nu înot atât de bine, și într-un sfârșit am ajuns pe tărâmul magic. Se vedea imediat că e magic, în primul rând din cauza elfilor pletoși, cu aripioare transparente și degete subțiri, care cântau fragmente stupide de musical-uri și dansau cu florile. În al doilea rând, din cauza gnomului de la intrare, care s-a recomandat Pitiski, gardianul Basmopolisului, și mi-a cerut pașaportul.

-Regret, domnule Pitiski, dar, umm, știți, să vedeți, eram acasă, cu gărgăunii mei…

-Ah, ai gărgăuni?! a sărit gnomul, mai să-mi ajungă la bărbie.

-Chiar trei bucăți, domnule Pitiski, i-am confirmat aplecându-mă de șale, să-i vadă mai bine.

Bartolomeu și Bâzgodia mi s-au așezat pe marginile pleoapelor, făcând cu mâna, iar Bâzâcel atârna relaxat de un smoc de păr din nas.

-Olaaaaa! a urlat el către gnom, arătându-i dințișorul mare și lat care-i lumina toată fețișoara. Unde-i Zaurelul, că avem și noi o trebușoară cu dumnealui?

-E vorba de un motan dispărut, domnule Pitiski, am intervenit eu, gata să-i ofer și alte amănunte, dar n-a mai fost nevoie, pentru că gnomul și-a scos stația din scufie și-a început să transmită emoționat.

-Doi-zece, treișpe-treișpe, avem o misiune pentru Zaurel, repet, misiune pentru Zaaaaaaureeeeeeel, să vină Zaurelul, încheiat!

-…prr…prrr…ece…zece…șpe…treișpe-treișpe, vine Zaurelul, păzea! a pârâit stația și nici nu s-a încheiat bine transmisiunea, că mi-a căzut în brațe o creatură pe jumătate pufoasă, pe jumătate solzoasă, cu mustăți înfoiate și sprâncene încruntate, cu colțișori ascuțiți și codiță cu țepi. Avea și două aripi ca de liliac, un năsuc roz și când a deschis gura a trebuit să-mi trag capul înapoi, pentru că a scăpărat nițel și era cât pe-aci să mi-l pârlească pe Bâzâcel.

-Ce tot vreți? a zis Zaurelul, zvârcolindu-se.

L-am pus grijulie jos și i-am povestit pe scurt necazul cu Aurel. Zaurelul se uita urât la mine, lovind din când în când cu codița câte-un elf mai curios. Arăta ca un nesuferit. Îl ajutau toate alea, și sprâncenele, și expresia scârbită, și ochii mijiți. Vă spun sincer, am crezut că n-o s-o scot la capăt cu el, iar bietul meu motan avea să rămână pentru totdeauna prizonier cine știe pe unde. Numai că Zaurelul, așa urâcios cum voia să pară, s-a dovedit mai întâi a fi un adevărat profesionist. M-a ascultat până la capăt, apoi și-a scos un carnețel, mi-a pus câteva întrebări despre motanii negri cu freze punk, dacă aveau pete, dacă miorlăiau gros sau subțire, dacă i-am văzut vreodată mâncând iarbă, și după aceea a decis.

-Ocapa!

Atât a zis, și-a rupt-o la fugă înapoi spre lumea noastră, de abia m-am ținut după el. Bieții gărgăuni mi s-au zdruncinat rău de tot în cap, îi simțeam cum se dau de colo colo și, la un moment dat- bine că am fost pe fază- Bartolomeu era să iasă printr-o ureche, dar l-am prins la timp și l-am îndesat înapoi. Mă rog, când am ajuns acasă, Zaurelul a început să-mi inspecteze apartamentul pufnind și plescăind. Când amușina prin locuri cu încărcătură olfactivă mare, precum șosetele mele nespălate, Zaurelul căsca gura și mă privea stupefiat, dar nu zicea nimic. La un moment dat, a găsit sub frigider o mingiucă roz bombon.

-Asta nu-i jucăria lui Aurel, am făcut eu, surprinsă. Niciodată nu i-aș fi cumpărat ceva rozaliu, doar motanul meu era ditamai bărbățoiul, ar fi fost jenant.

-Ocapa, a zis Zaurelul, notând iar ceva în carnețel. Unde-ai văzut ultima dată o mâță gri, răgușită și cu coada înfoiată? m-a întrebat detectivul, desprinzând două fire de blană cenușie de pe mingiucă.

Gărgăunii mei au făcut Oooooooo!! la unison, și i-am simțit încordându-se care pe unde apucau. Bâzâcel mi s-a încordat, ca de obicei, în nas, și a trebuit să-l gonesc de-acolo, cu tot cu  mucul uscat de care se ținea.

-E una la blocul vecin, gri și înfoiată, dar de unde știi că e și răgușită? l-am întrebat pe Zaurel.

S-a încruntat și mai tare la mine, dar a catadicsit să-mi răspundă după ce m-am simțit câteva secunde mai prost decât atunci când m-am murdărit cu cerneală pe toată fața și am aflat abia atunci când s-au terminat orele.

-Tu nu poți simți asta, dar mingiuca duhnește a iarba-mâței. S-au jucat probabil cu ea pe un petic cu buruiana viselor, și presupun că știi ce efecte are, nu? Nu știi, bineînțeles. Ocapa, a oftat resemnat Zaurelul. Când iei iarba mâțelor, faci ca toate alea, te frichinești, te răsucești, te miorlăiești, o iei nițel razna, adică. Motanii, de regulă, sunt cu frichinitul, mâțele, cu miorlăitul. Și ce se întâmplă dacă miorlăi prea mult?

-Răgușești? am zis cu jumătate de gură.

-Raționamentul meu este, după cum vezi, cât se poate de simplu, a încheiat Zaurelul. Acum, hai să mergem la blocul vecin. Aurel trebuie să fie cu mâța gri.

L-am urmat pe Zaurel, gărgăunii și cu mine, foarte impresionați, până la blocul cu pricina. Am sunat la interfon, am zis că sunt cu pliante de la Penny, am intrat și detectivul a zbughit-o sus, la etajul doi.

-E un ghiveci întreg cu iarba-mâței în apartamentul ăsta! a zis motano-dragonul, privindu-mă cam tulbure. Deodată, dinăuntru s-a auzit un miorlăit răgușit și aspru de mi-a șmirghelit urechile.

-Mîîîîîiorlăăăău!

-Asta o fi mâța cu mingiuca? am șoptit eu, lăsându-mă în patru labe pe preșul de la intrare, iar Zaurelul a confirmat.

Emoționați, gărgăunii au început să-mi țopăie ca tâmpiții prin cap, să se îmbrățișeze și să se laude reciproc pentru dumnezeu știe ce, că nu făcuseră mare lucru, dar na, așa sunt gărgăunii, n-ai ce le face și, la urma urmelor, ajungi să te bucuri că-i ai, pentru că altfel ar fi trist prin cap.

M-am ridicat brusc și am ciocănitla ușă, pregătită să-mi recuperez motanul. Lângă mine, Zaurelul scăpăra ușor, gata de răfuială, la o adică. A deschis o tanti ciufulită și șleampătă, cu mustață și ochelari murdari. În spatele ei se vedea o puzderie de pisici, roșcate, albe, pătate, erau și motanii cu freze punk, unul se urcase pe masă și trăgea de zor de-un salam, am văzut și o pramatie gri, flocoasă, genul țâfnos, care sigur era ștoarfa după care se luase bietul Aurel.

-Cine sunteți? m-a întrebat șleampăta, punând mâinile în șold.

-Cine sunt? am făcut eu, cu gărgăunii curioși îngrămădiți în spatele pleoapelor. Cine sunt eu??? Auzi, Zaurel, ce întreabă tanti, cică cine sunt eu!

-Dar ea cine e, mă rog, s-a îmbățoșat Zaurel, mai s-o stâlcească pe șleampătă între sprâncene.

-Chiar, cine sunteți dumneavoastră? am zis eu, extrem de revoltată. Și, mai ales, ce faceți cu motanul meu? Aurele, mamă, vino-ncoace! mi-am strigat odrasla, încercând s-o disting printre celelalte mâțe, dar nu am deslușit nicio pată portocalie cu dungi. Unde-i tigru’ lu’ mama, hm?

-Ascultă, domnișoară, nu e niciun tigru aici și ai face bine să te cari, a zis șleampăta, fluturându-și mustața neepilată de-un car de ani.

În momentul ăla, am zis că o bat. Fix așa m-am gândit, băi, eu o bat p-asta. Numai că Zaurelul, mai nervos decât mine, a dat din aripi până a ajuns la nivelul ochelarilor șleampetei, și-a început s-o stuchească agresiv, amenințând-o între două hâââââs-hââââs-uri:

-Vezi că dau cu foc, acuși!

-E pe jumătate dragon, doamnă, am zis eu. Ăsta stuchește flăcări.  Mai bine mi-l dați pe Aurel și vă lăsăm în pace. Aveți destule pisici.

-Dar niciuna blondă, fir-ar să fie! s-a scăpat ea, și-n momentul ăla Zaurel a dat cu foc, puțin de tot, dar suficient cât s-o sperie. Hoașca s-a tras un pas înapoi, speriată, a călcat o mâțucă mică pe coadă și aia s-a înfipt cu colții în piciorul ei, făcând-o să chirăie. De undeva, din altă cameră, a apărut și potaia mea, mergând alene, mutându-și curul gras dintr-o parte în alta și plescăind nemulțumit. Arăta de parcă tocmai atunci s-a trezit din somn, ceea ce sunt convinsă că era adevărat. A aruncat o privire plictisită spre hoarda de pisici, ignorând-o intențonat pe mâța gri, de care sigur se săturase (motanul meu e un aventurier, nu face mulți purici lângă nicio bucățică, oricât de înfoiată ar fi și oricâți dealeri de iarba mâței ar cunoaște), și a venit lângă mine. L-am luat în brațe, am încercat să-l pup pe nas și s-a tras înapoi, dar nu mi-a păsat.

Am lăsat-o pe șleampătă în pace, Zaurel le-a zis motanilor cu freze punk, care se înfoiaseră spre noi, să nu se pună cu el că-i ia naiba, și ne-am dus toți acasă.

Acolo, Bartolomeu, Bâzgodia, Bâzâcel, Aurel, Zaurel și cu mine am comandat pizza și mâncare umedă cu somon, și ne-am odihnit trei zile și trei nopți, pentru că așa se face după ce treci prin astfel de peripeții.

 

Aș putea să tac sau să zic:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s