Nu dați bani pe terapii, luați agende la copii!

Dacă n-aș fi ținut atâtea jurnale, n-aș fi știut ce adolescentă nașpa eram.

Mi-aș fi amintit doar că-ntr-o vreme iubeam vreo cinci piloți de Formula 1, că purtam pantaloni cargo și că făceam biznis cu duamne-duamne (îi promisesem că nu mă mai joc erotic cu bananele o lună, dacă mă ajută să trec la fizică). Chestiile de finețe, însă, precum concepțiile mele filozofice și cât de tare mă enervau ai mei, ar fi rămas în debaraua din spatele urechii stângi, laolaltă cu integralele, limitele și backtracking-ul.

Așa, cu șapte agende, știu perfect de unde am plecat, ce câini m-au fugărit pe drum, unde m-am împiedicat și mi-am julit genunchii, unde m-am rătăcit și ce sistem de dat cu banul am aplicat la răscruci. Pe lîngă faptul că râd cu spume când recitesc agendele, reușesc să economisesc o grămadă de bani care, altfel, s-ar fi dus pe terapie psihologică. Așa, îi cheltui pe cărți și vin. Deci, învățați-vă copchiii să țină jurnal, ca să aibă la maturitate bani pentru vicii, e mult mai sănătos așa.

Practic, primul jurnal l-am ținut la 5 ani, dar nu era jurnal cu thoughts&feelings, ci cu programul zilnic, ca-n armată (pentru asta trebuie să-i mulțumesc lui ElPadre, ofcorz).

8:00 Trezirea

8:15 Gimnastica de înviorare

8:30 Micul dejun

9:00 Lecția 4 din Abecedar

12:00-16:00 Program de voie (adică joacă, pentru civili)

Norocul meu a fost că n-a mai trebuit să-l țin după ce-am început clasa I, pentru că altfel nu mai puteam evita ședințele de terapie. Sau cămașa de forță.

După câțiva ani, cam în perioada când m-a apucat Eugen de sfârcul stâng, am început un jurnal din ăla de pizdă mică, bine că eram mai preocupată de MTV decât de scris prin el, așa că s-a stins destul de repede.

Mania cu jurnalele serioase, din astea de care țin marile personalități, cu aforisme, citate și sictir existențial, m-a cuprins cu adevărat abia pe la optișpe ani. Și, cumva neintenționat, fiecare agendă ajungea să aibă două-trei teme specifice, alături de cea recurentă, intitulată: Urăscpetoatălumeavreausămor.

Astfel, am umplut cu scris frumos, spre stânga, fără prea multe ștersături, următoarele agende:

  1. Locul meu în societatea asta de căcatslobozpișatmâzgă / Roacherii care umblă iarna-n geacă de motor / Căca-m-aș pe el de liceu
  2. Eminescu, oh, Eminescu / Ville Valo, oh, Ville Valo / Nenorocitul ăla de pletos care nu mă mai sună după ce i-am dat papucii
  3. Fuck this world / Nu poți să ai, frate, încredere-n oameni / Nenorocitul ăla pletos care-a spus bulei de roacheri că-s curvă (atunci încă nu eram, de-aici supărarea mea)
  4. Nosce te ipsum / Căca-m-aș în ele de restanțe / Nimeni nu mă place
  5. Îl iubesc / Mi-a zis că mă iubește / Nenorocitul ăla de roacher s-a uitat la alta, o să mă răzbun
  6. Ce fain, am ieșit în planul astral / Sigilii magice / Forum de ocultiști
  7. Găuri negre / Efectul Doppler / E posibil să fuți și ne-roacheri, ca să vezi

Apoi mi-am făcut blog. E the same shit, doar că aici nu mai pot piti hârtiuțe, floricele uscate, floci, tăieturi din ziar și poze kinky. Și nici nu mai pot nota cu aceeași plăcere pe marginea textelor, de-aici, din 2017, tot felul de insulte care n-ar șoca-o deloc pe rockozaura mică, rea și nașpa. Nu mi-e prea simpatică, dar trebuie să recunosc că s-a străduit. Nici ea nu se plăcea prea tare, așa că a scris acolo, prin jurnale, Fight!, You will die by my steel!, Sper! și Haide, mișcă-te, fă ceva!, a citit în draci tot ce i-a căzut în mână, și-a izgonit prejudecățile, s-a analizat de-a fir a păr, nu s-a temut să-și scrie defectele cu pastă roșie și, pe cât de închisă și sălbatică era în societate, pe atât de mult s-a deschis oricăror experiențe, idei și teme de gândire.

Rockozaura mică, rea și nașpa mă ajută cum nu cred că-și închipuia atunci, îmi arată în ce ritm evoluez și ce tipare comportamentale am, îmi arată exact cărțile care m-au reprogramat și în ce fel, și, nu în ultimul rând, îmi dă speranța că pot deveni un rockozaur din ce în ce mai zaur.

Așa că, ce să mai zic… Scrieți-vă, de câte ori puteți, câteva cuvinte. Pentru voi. Și, mai ales, citiți-vă. Nicio poveste nu poate fi mai importantă decât propria poveste.

2 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Gnossienne spune:

    oommaaai gaaa (scuze că încep așa dar am început să râd de la prima propoziție)

    ce fain spui, eu aflu tot timpul chestii despre mine pe care le uitasem, cel mai nasol e că descopăr că mă tot prostesc pe măsură ce trec anii.

  2. rockozaur spune:

    :)) Asta simt și eu comparativ cu vârste nu atât de fragede, gen 25 de ani, în unele privințe. Problema e că adolescenta-io era tută în toate privințele…

Aș putea să tac sau să zic:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s