Puterea introvertiților într-o lume care turuie ca o moară stricată

Mi s-a zis în multe feluri. Mută, inhibată, retrasă, speriată, ciudată, sălbatică, supărată și, favorita mea, tăcsune. Să nu uit de imperativul NU mai fi așa!, plesnit peste ochi pentru că, se știe, copilul, când aude propoziția magică NU mai fi așa,  ascultă și face pre voia adultului deștept.

Pe scurt, m-am născut cu o amigdală excitabilă, care mi-a generat un temperament introvertit, pe fundația căruia mi-am dezvoltat o personalitate caracterizată, printre altele, de timiditate, datorită influențelor sociale și experiențelor proprii. Ai mei, văzându-mă super sensibiloasă și plângăcioasă și bolnăvicioasă au decis să mă priveze de contacte sociale în primii ani de viațã (nu am făcut grădinița) apoi m-au aruncat în școala generală cu pretenția să fiu sociabilă și cea mai deșteaptă din clasă.

Am avut o copilărie din care rețin mai multe cărți  decât prieteni sau jocuri. Combinația asta periculoasă în care m-au crescut ai mei, de supraprotecție față de exterior (nu ai voie să te joci după ora x, nu ai voie să traversezi, nu ai voie să te duci acolo, dincolo și-n partea ailalată, nu ai voie să te joci dacă nu e tac-tu acasă să stea cu ochii pe tine de la balcon), pudrată din belșug cu mustrări de tipul De ce ești așa sălbatică? Nu te mănâncă nimeni, du-te și vorbește! De ce nu ești ca aia, ce, aia e mai cu moț?  Ce-oi fi așa tăcsune, nu știu, că eu când eram ca tine, abia așteptam să stau cu copiii (nu căutați cuvântul tăcsune, că n-are rost, e invenția maică-mii, special pentru mine, cred), urmată în adolescență de un cocktail șmecher, o parte dezaprobare, o parte dezamăgire și o parte tropăit cu tălpile parentale pe cele câteva chestii care mi-erau dragi, gen citit și scris, au dus la niște simpatice atacuri de panică în primele luni de facultate, când abia reușeam să ajung la cursuri.

Mi-era frică să merg pe stradă, fiecare cuvânt adresat unui coleg îmi consuma cantități șocante de energie, chiuleam de la toate seminariile, pentru că acolo trebuia să vorbesc, lipseam de la prezentările de proiect în echipă, și făceam toate astea fără să rup ceva din mine, pentru că nici măcar facultatea nu fusese alegerea mea. Am terminat ASE-ul printr-o minune, iar când am ieșit din sala unde am avut examenul de licență și aflasem că primisem notă destul de ok, o tipă a venit să mă consoleze.

-Dar am luat examenul, de ce mă consolezi?!

-Pari foarte supărată!

Asta cu supărată e tot parte din ceea ce sunt, din temperamentul nativ și fondul genetic care mi-a dat un chip plat, fără pomeți expresivi, ochi mici și buze nu groase, ca să nu zic subțiri. N-am avut niciun cuvînt de zis în modelarea feței, însă a trebuit să dau toată viața explicații pentru felul în care îmi  interpretează alți oameni mutra. Am lucrat zece ani în bancă, zece ani în care am auzit mult mai des decât e sănătos că trebuie să… lucrez la zâmbet. Explicația Zâmbetul forțat se simte, iar clientul nu e prostul pe care-l crezi! nu ține cu un director de agenție disperat că îl fute directorul de sucursală în cur și în salariu. După ce-am plecat de-acolo am început să le-o tai scurt experților în descifrarea misterelor chipului uman: Am Resting Bitch Face Syndrome. Scutește-mă. 

Oamenii care nu-mi sunt apropiați mă văd distantă, supărată, morocănoasă, poate chiar cretină, fricoasă și, nu-ș cum mă mai văd, că nu i-am întrebat. Ăia pe care i-am ales să-mi stea aproape știu că sunt copilăroasă, impulsivă, futăcioasă, optimistă, poate chiar curajoasă și că, uneori, vorbesc mult. Rezultatul testului Myers-Briggs este INFP, adică Introvertit, Intuitiv, Sensibilos și Perceptiv. M-a consolat mereu gândul că dragii mei Orwell, Camus, Tolkien, C.S. Lewis, J.K. Rowling, Kafka, Hans Christian Andersen sunt/au fost INFP. Dar de ce am avut nevoie de consolare?

Pentru că, din păcate, odată cu epoca industrială și mai ales din secolul XX încoace, se crede că Extrovertitul e mai șmecher decât Introvertitul, că e un om mai bun, mai fermecător, mai util societății. Pentru că întotdeauna trebuie să fie cineva mai cu moț, urâm echilibrul cu tot atâta pasiune cu cât îl predicăm. Echilibrul e pentru proști.

D-aia, copilul introvertit crește cu impresia că este ceva greșit în esența lui, că s-a născut stricat, că nu face nimic bine. Părinții și sistemul de învățământ apreciază copiii exuberanți și sociabili și se uită strâmb la cei solitari și independenți. Statul de unul singur e dubios. Doamne ferește, poți să te îmbolnăvești de idei, de vise, de artă, de invenții, de povești. Îngrozitor. Până mai acum câteva zile am avut un alien mic în fundul capului, unul care, chiar și la vârsta asta, îmi spunea că nu sunt cum trebuie să fiu și că mă port greșit. Cum sã fi fost altfel, când oamenii îmi spuneau cã nu-s ok, cã trebuie sã mã schimb, cã trebuie sã mã port ca ei. Ca extrovertiții. Cã introvertiții de i-am cunoscut m-au înțeles și m-au acceptat așa cum sunt, fãrã sã-mi predice ca niște deținãtori binecuvântați ai secretului lu’ Bâldâbâc.

Unul din trei oameni e introvertit. Din ceilalți doi, unul e extrovertit, iar celălalt e un introvertit în piele de extrovertit. Un echilibru frumos, păstrat de o selecție naturală care prețuiește în egală măsură, în funcție de circumstanțe geografice, istorice și sociale, atât pe unii, cât și pe ceilalți. O lume de extrovertiți ar fi sortită prăbușirii din cauza suprastimulării, la fel cum o lume de introvertiți s-ar închide în case și n-ar mai avea cine să țină prelegeri sau să lucreze în vânzări.

Nu alegi conștient să fii introvertit, deci nu există vină. Nu alegi să fii mai sensibil la stimuli exteriori decât extrovertiții, deci ai dreptul la odihnă, la statul în casă, la retrasul în colțul camerei, la tăcere și la vorbitul rar și încet. 

Mulți introvertiți știu să se poarte ca niște extrovertiți, dar numai pentru o miză cu semnificație puternică pentru ei. Familie, carieră sau, nu-ș, pisici. Atunci vorbesc la microfon, în fața altor oameni, iau interviuri, abordează posibili parteneri, dau telefoane fără să ia calmante înainte, se comportă ca niște extrovertiți get-beget, pentru că au nevoie de acest tip de comportament pentru a-și atinge țelurile. Cu cât se monitorizează mai bine pe ei înșiși, cu atât pot disimula mai ușor. Apoi se retrag în safe place să-și reîncarce bateriile. Pentru ei nu e o corvoadă să stea în safe place, ci o plăcere. Dar vine pulică extrovertitu’ și zice vai, cum poți sta în casă atîta vreme?! Și introvertitu’ pune botu’, că e mai sensibil și empatic, e de acord cu extrovertitu’ că are un comportament greșit, și se duce să se simtă nasol la o petrecere.

Ghici unde se întoarce.

Așa că, măi, introvertitule, nu te mai preocupa, ești introvertit și astăzi. Și de ce nu ai fi? Ești minunat așa cum ești și ai puterea să fii și ca pulă-n catarg ãla de extrovertit, dar numai când ai tu chef. Petrece-ți timpul așa cum îți place, nu cum crezi că ar trebui ca să faci pe plac extrovertiților și nu uita că socializarea e opțională. În schimb, dragostea e obligatorie, chiar dacă se răsfrânge doar asupra ta, a familiei, a pisicii, cățelului și asupra actorului preferat.

Susan Cain Liniște

Am scris toate astea pentru că, în primul rând, trebuia să le scriu odată și-odată, de mult zic că fac curat prin mine. În al doilea rând, pentru că am citit o carte demențială, care se numește Linișteee! Puterea introvertiților într-o lume asurzitoare. Pe lângă faptul că te-nvață care-i treaba cu temperamentele astea, dacă ești introvertit, s-ar putea să te ungă pe suflet. Știi, îți zice chestii din alea faine, că uite, nu ești singurul care se ascunde în baie ca să evite discuții, și faptul că o faci nu înseamnă că ești idiot, ci doar un introvertit clasic. Eu, cel puțin, de-acum am de gând să-mi petrec restul vieții bucurându-mă și glorificându-mă, pentru că, fir-ar să fie, introvertitul nu e un om stricat. E doar altfel decât ăia care fac mult zgomot, de cele mai multe ori, pentru nimic.

3 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. ValetulDeTrefla spune:

    înțeleg că nu-i nimic greșit. oricum, tot timpul am crezut că alții-s greșiți. cu atât mai bine.

    1. rockozaur spune:

      totul e gresit, la fel cum nimic nu-i gresit. pe scurt.

  2. Sorin spune:

    Cum era vorba aia oare… „n-am aflat nimic vorbind, ci totul ascultand…”?

Aș putea să tac sau să zic:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s