Despre Mințile lui Billy Milligan și tulburarea de identitate disociativă

mintile lui billy milligan
Ia-l pe Billy de la Libris

Am deschis ochii cu sentimentul că se întâmplase ceva foarte, foarte rău. Lângă mine, desfăcută indecent, rămăsese neterminată cartea despre mințile lui Billy Milligan. Speriată că am pierdut o grămadă de timp dormind, m-am spălat pe dinți și mi-am pregătit cafeaua în grabă, apoi am reluat lectura de la faza cu violurile.

Ragen, protectorul familiei de 24 de identități, a căror gazdă era tânărul Billy, tocmai se pregătea pentru al treilea jaf de pe urma căruia voia să plătească facturile și să cumpere haine pentru iarnă. Atacă o duduie, însă în timp ce o amenință cu pistolul, Adalana, o identitate lesbiană foarte siropoasă, preia conducerea conștiinței și face dragoste/o violează pe tipă (depinde de perspectivă). Chestia asta se mai întâmplase de două ori, așa că Billy e acuzat de jaf și viol, apoi psihiatrii-și dau seama că omul e multiplu, adică suferă de personalitate multiplă, deși acum nu-i mai zice așa, ci tulburare de identitate disociativă. Cazul Billy Milligan a reprezentat primul proces în care acuzatul a fost găsit nevinovat din acest motiv.

-Nu crezi că ar trebui să povestești câte ceva despre aventurile lui Billy?

-În primul rând, te-am rugat de atâtea ori să nu intri-n conștiință peste mine, Cerasela. În al doilea rând, nu, nu povestesc aventurile lui Billy, pentru că nu-i o carte de aventuri. E o extraordinară relatare a vieții unei persoane abuzate în copilărie, care a făcut tot ce a putut pentru a supraviețui. Acum treci în spate și vezi-ți de treabă.

-Fată, da’ despre cum e să fii multiplu’ tre’ să scrii ceva, știi? Mie cel puțin mi se pare super interesant, să fii mereu altcineva, să ai diverse accente și ticuri verbale, știi?

-Roberta, tot ce știu acum e că încerc să mă concentrez și voi tot încercați să mă dați la o parte. Doar v-am zis, când Cristina trebuie să scrie ceva, preiau eu conducerea. Când se află-ntr-un mediu periculos, se ocupă Clara B., când e rost de spălat vase se activează Dorinel pămpălăul, și tot așa. Tu te pricepi la băut bere și la clefăit gumă, ce cauți aici? Șu, hai, du-te.

Bun. Vă rog să mă scuzați, Roberta și Cerasela n-au deloc respect pentru intimitatea unei identități. Deși, Roberta are dreptate. Ar trebui să scriu câte ceva despre DID (Dissociative Identity Disorder), despre controversele asupra DID, despre legătura dintre DID și posedări, sau legătura dintre DID și crearea tulpelor, despre varianta stupidă la care m-am gândit înainte să aflu mai multe despre DID, și anume că identitățile alternative vin cumva din conștiința universală.

-Ar trebui să spăl vasele.

-Dorinel, dacă ridici trupul ăsta din canapea și-l duci să spălați vasele, în loc să scriem despre chestii interesante, te trimit la Nedoriți, ai înțeles? Fix acu’ te găsiși.

Ar trebui să scriu și despre vocile din capul meu, de exemplu cea care urla într-o noapte Combinatul siderurgic cu totul, dar aia era doar o halucinație hipnagogică. Nu scriu despre ea.

Am să încerc să le fac pe toate, cu inima puțin mai chircită decât ar fi normal, pentru că, pe de o parte, este încă un subiect controversat pe tema căruia eu nu am niciun fel de autoritate, pe de altă parte, pentru că este vorba despre mintea omulețului în general, și asta e cea mai tare, fascinantă și înfricoșătoare chestie ever.

Carevasăzică, tulburarea de identitate disociativă e o dereglare de tip psihiatric în care personalitatea individului e fragmentată în două sau mai multe părți distincte care nu pot comunica între ele (sau pot, la Billy comunicau între ele, țineau chiar ședințe) sau cu ‘gazda’, adică personalitatea de bază, spre deosebire de individul nedisociat, unde Ego-ul e boss. Fiecare alter are identitatea lui, se percepe diferit față de aspectul real al individului, poate fi mai tânăr, mai bătrân și/sau de alt sex decât individul, poate avea diferite roluri, legate de trauma în urma căruia s-a desprins/format, deține amintiri pe care gazda sau alte personalități nu le au, și, foarte important, psihobiologia unui alter e diferită de a celorlalți sau de a gazdei.

De exemplu, Adalana, una dintre personalitățile lui Billy, avea nystagmus, o afecțiune care face ochii să se miște foarte repede dintr-o parte-n alta. Când prelua Adalana conștiința și trupul, ochii lui Billy dansau de ziceai ce-i aia. Când pleca Adalana și venea altcineva la cârmă, no more dancing eyes.

Psihiatrii-s încă destul de nehotărâți în ce privește existența DID. Prin anii ’70, înainte de Billy Milligan, devenise celebrul cazul lui Sybil (e și film cu Sally Field), o tipă cu multă imaginație, bolnăvicioasă și destul de instabilă psihic, care a recunoscut după mult timp că și-a prefăcut personalitățile multiple ca să atragă atenția psihiatrei ei. Asta n-ar fi fost foarte grav, dar psihiatra, fascinată de cazul lui Sybil, a zis că-i musai o carte despre dânsa, carte care a ajuns bestseller și a declanșat un val de multipli. Și faza cea mai aiurea e că aceeași psihiatră a fost chemată să-l analizeze pe Billy la început, cuvântul ei de expertă cântărind foarte mult (hm). Totuși, mulți alți psihiatri respectabili au concluzionat ulterior că Billy era multiplu pe bune. Alții au zis că nu dom’le, se preface.

Prin anii ’90 însă, un documentar despre trei persoane care prezentau simptomele DID a câștigat un Emmy. Eu am plâns la documentar, dar asta n-are importanță, vă sugerez să vă uitați ca să vedeți cum se manifestă un multiplu. Nu-s psihiatru, dar cred că our fuckin’ mind e-n stare de astfel de giumbușlucuri, și nu văd de ce unii-s încrâncenați în a combate DID, motivând că nu apare la toți copiii traumatizați, că e o prefăcătorie pentru a atrage atenția sau a scăpa de unele consecințe neplăcute, sau că ar fi un comportament sugerat chiar în cadrul terapiei. Nu toți copiii abuzați suferă de DID, dar asta nu înseamnă că nu există și că nu-i afectează pe alții.

Care e de fapt cauza tulburării de identitate disociată? Traumele, abuzurile din copilărie, pe care mititelul nu le poate suporta, așa că trimite pe altcineva în locul lui să primească durerea și frica. Un fel de prieten imaginar cu care împarte singurătatea și jucăriile, doar că în loc de jucării are de îndurat părinți demenți sau alți adulți care-l violează, îl bat și îl calcă în picioare. Asta e soluția copilului, un ghemuleț de om chinuit de ăia mari și proști, să-și formeze o conștiință separată/să-și separe conștiința (mi se par ambele variante posibile) care să preia amintirea dureroasă, s-o țină departe de el și ori de câte ori e nevoie, să-i ia locul în prezent.

billy-milligan
Billy Milligan

Billy, de exemplu, provenea dintr-o familie tâmpită. Mă-sa, părerea mea, era o parașută proastă, cauza principală a problemelor lui Billy. Prima directivă a muierii, din punctul meu de vedere, e să nu stea cu unu’ care-o bate, și prima directivă a mamei e să nu stea cu unu’ care-i bate copiii.  Tuta n-auzise de prima directivă, nici ca muiere, nici ca mamă. S-a despărțit de primu’ soț, s-a cuplat cu Johnny, Johnny s-a sinucis, s-a întors la primu’, a plecat, s-a măritat cu Chalmers, Chalmers i-a făcut bietului Billy toate porcăriile, l-a îngropat de viu, s-a pișat pe fața lui, l-a futut în cur, i-a băgat parcă și un furtun în cur, etc, tuta de mă-sa nu s-a prins și oricum a stat s-o bată și pe ea, ca orice femeie care crede că o familie compusă din bărbat, femeie și copii e mai bună decât orice altă variantă, indiferent de cât se suferă în familia aia. Mă rog. Așa că Billy ce era să facă? S-a disociat. Când Billy adormea și venea Danny, de exemplu, să îndure ce era de îndurat, Billy nu știa cât doare. Noroc cu amnezia.

Ziceam de posedări și tulpe. Cu posedările-i așa. Știți cum zice posedatul în filme că el e o legiune? Păi e. Identitățile lui Billy ziceau că sunt o familie mare în trupul ăla. Deci, să zici că ești o legiune (de personalități) nu e exagerat deloc. Unele pot fi chiar demonice, nu supranaturale, ci în același fel în care unele personalități sunt de sex opus, animale sau celebrități. Mă gândesc că e posibil să crești într-o familie disperată religios, care să-ți spună constant că tu ești diavolul, din diferite motive, nu musai că asculți rock la patru ani, dar să zicem, te porți contrar principiilor religiei respective, și la un moment dat cedezi, te retragi, adormi, conștiința începe să lucreze la o metodă de apărare, pac, enter Satan. Deschizi ochii și arunci cu vomă în toate părțile. (Aici găsiți un articol complex despre tipurile de identități)

Cu tulpele e mai altfel. În primul rând, tulpele sunt ființe imaginare create prin concentrare mentală și spirituală, care pot căpăta o identitate proprie. Crearea tulpelor e o practică bine cunoscută pe la tibetani, a scris Alexandra David-Neel despre asta, dar în ziua de azi a ajuns celebră și prin Occident, deși ăștia-s mai cu capu’, unii fac sex cu tulpele, ceea ce nu bun, căci tabu. Eu, recunosc, inițial, citind despre DID, m-am gândit la servitorii magici, ăia pe care-i creezi tot cu o tonă de concentrare, le dai o sarcină și ei se duc s-o rezolve, dar tulpa e mai asemănătoare identităților formate în DID. Numai că există câteva diferențe majore. Tulpa e creată conștient, alterul nu; tulpa o faci când vrei tu, alterul apare cel mai des în copilărie, tulpa o creezi cu intenție, alterul apare ca urmare a unei traume. 

Bun. Mai am să spun despre prostia la care m-am gândit eu pe la primele pagini din Mințile lui Billy Milligan. Mă uitam așa, fascinată, la identitățile alea alternative și nu reușeam să pricep cum dracu’ de sunt atât de specializate. Adică, Tommy știa să scape din orice, din cătușe, cămăși de forță, absolut orice. Ragen se bătea ca Bruzli și Chuck Norris la un loc. Arthur era deștept ca Dexter. Allen era manipulator din ăla de-i reușea orice schemă. Practic, în Billy sălășluia o gașcă de super eroi. De unde dracu’ veniseră, mă întrebam eu. Și ce mi-am zis, pfoa. Stai așa, că poate nu s-au creat/despărțit de conștiința lui Billy, ci au venit din conștiința universală, în ajutorul lui Billy! Aaaa?

Sau nu. Ideea e că, bre… mințișoara asta a noastră e dată dracu’ și noi ne certăm pe feisbuc sau aiurea. Unu la mână. Indiferent dacă sunteți de partea celor care cred că tulburarea de identitate disociativă e reală, sau de partea celor care cred că e doar o prefăcătorie, luați-vă puradeii în brațe și gâdilați-i. (Acum îmi vin în minte imaginile cu sirienii mici și-n gât un nod mare.) Asta a fost doi la mână.

Și trei? Nu dau prea des 5 stele pe Goodreads. Pentru 5 stele trebuie să mă zguduie cartea din toți țâțânii. Ei, pentru Mințile lui Billy Milligan aș fi dat 6 stele, m-am mulțumit cu 5, că n-am avut de ales. Billy a murit în 2014, dar chiar dacă s-ar fi repetat scenariul Sybil, și-ar fi recunoscut că, dracu’ știe, era cel mai bun actor din toate galaxiile și a jucat teatru toată viața lui, teatru pe 24 de roluri, tot ar rămâne o carte fenomenală pentru că-ți ia mintea și ți-o face prâsnel. Să povestesc cartea sau să spun că mi-a plăcut ar fi ridicol, pentru că o astfel de carte nu poate fi povestită, nu am dreptul să o reduc la câteva propoziții fade despre cum s-a dus Billy încolo și-ncoace, și nici nu poate lăsa gust plăcut. N-are ce să-ți placă la tulburarea de identitate disociativă. Dar poți să înveți multe despre tine însuți și despre oameni, citind-o. Iar cunoașterea bate plăcerea în orice moment… părerea mea.

-Rockozaure, fi-ți-ar chelea-a dracu’, mai scrii mult? Hai, mai au și alții treabă cu trupul, nu fi pufi. 

Trebuie să plec acum. Clara vrea să facă… gimnastică.

 

Aș putea să tac sau să zic:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s