O mulțime de Patti Smith

E a doua oară când Patti mă desfundă. O suspectez că,  după ce-mi scoate dopul de frică dintre sâni, îmi suflă prin pai și prin magie, direct în creier, o substanță care face gândurile gumilastic, și-mi frãmântã visele pânã se transformã în realitate.

Sau poate nu face asta, poate e doar o artistă punk-rock cu păr metalic și câteva puteri speciale. Nimic extraordinar, e plină lumea de poeți iluminați care par sã joace bambilici cu viziunile umanității, dar de fapt o-nvață să lupte… Zău așa.

Cert e că nu Patti punkista-rochista dementă m-a desfundat, nici Patti scriitoarea,  ci o altă Patti (are o grămadă). Patti-care-face-cu-mâinile, Patti care desenează pe șervețele de hârtie și pe pahare de carton, care face coliere și fotografiază din cele mai tâmpite unghiuri, Patti care vizitează morminte și spală pietre funerare, apoi le pune flori proaspete, Patti care merge până la capătul lumii ca să ia două pietre dintr-un pământ anume, apoi merge în alt capăt al lumii ca să le ofere unui mentor pierdut, Patti care rãtãcește haine, carnete și cafenele.

patti1
Comandă aici

Prima dată s-a întâmplat la Just kids. Atunci m-am îndrăgostit de doamna asta, de Patti Smith. M-a aerisit atât de bine, încât dupã ce-am terminat cartea,  m-am dus la mercerie. Mi-am luat șnururi, sforicele și biluțe. Apoi m-am dus în Cora și-am furat dintr-o punguță cu mai multe pisicuțe mici din placaj, vreo opt. După aia m-am dus la vinuri și-am cumpărat pe bune un rozé, nu mai știu cum îl chema, apoi m-am întors acasă. Sâmbăta aia am făcut coliere din șnururi, sforicele, biluțe, scoici și bucăți din calculatoare de buzunar. Pisicuțele nu le-am folosit. N-ar fi atât de straniu dacă aș fi și eu o mânuitoare, ca Patti. Dar am două mâini stângi și niciun pic de gust în materie de accesorii. Am împărțit colierele prietenilor, iar ei le-au ascuns bine, probabil atât de bine încât niciunul nu mai știe unde le-a pus.

Era noiembrie și eu aveam 30 de ani când mă jucam de-a colierele ascultând Patti Smith; nu reușisem să fac nimic din ce-mi propusesem să fac în viața asta.

patti5

Luna următoare obțineam un loc printre câștigătorii unui concurs la care tot participam fãrã succes de câțiva ani, anul următor îl publicam pe Vrum-vrum și demisionam de la uzină. Pardon, bancă. Uzina mea era o bancă mâncătoare de fuflet. Cel puțin în cazul meu. Asta a fost prima lovitură cu efect întârziat a lui Patti. Mă distrează tare faptul că ea habar nu are, stă-n cafenele cu pletele alea argintii pe urechi și nu m-aude când o iubesc eu rău de tot, dar probabil simte cumva, și poate zâmbește. Doar are puteri speciale.

Anul ăsta mi-a fost cu valuri mari, am făcut atâta surf pe crestele zilelor încât acum, spre toamnă, m-a luat greața. Mi-era rău de ceva timp, cu depresie, panică și insistenta revelație că nu sunt unde ar fi trebuit să fiu până la vârsta asta.

patti2
Comandă aici

Ieșisem la bere cu Întâia, ș-aia deprimată ca naiba. Muream încetișor cu gura pe sticlă. Instinctul de supraviețuire a preluat comanda și-am zis să mergem la librărie, acolo era Trenul M. Eu nu știam că m-așteaptă Trenul, oricum, când l-am văzut, l-am luat. Știindu-mă zgârcită, Întâia mi-a zis că e mai ieftin la anticariat, îl văzuse ea, și eram cât pe-aci să cedez ispitei unei economii de 5 lei pentru o carte a unei Patti (încă nu știam ce Patti era în Trenul M). Dar n-am cedat. A doua zi n-am mâncat nimic la prânz și mi-am recuperat diferența.

Trenul M, un fel de Tren al Minții, e foarte, foarte mișto. Pentru băutorii de cafea, e un adevărat regal, o labă dătătoare de orgasme măcinate fin, cu aromă de-nnebunești. Femeia are un ritual, frate, un ritual după care eu, una, mor de drag. Se duce în fiecare dimineață la o cafenea, unde are un scaun și o masă preferată, într-un colț preferat, iar dacă își găsește locul ocupat, așteaptă în baie până pleacă nepoftiții. După ce se desființează cafeneaua, primește scaunul și masa de care era atât de atașată.

Trenul M e mai degrabă un jurnal, că are de toate, daily facts, amintiri, hãlci de prezent, liste, vise și lecturi. Când l-a descoperit Patti pe Murakami am zis că mor, știi, la modul fathăăăă, ține-mă că mor de plăcere, ejti nebună?! Și repede, mesaj la Întâia, bre, să moară calu’, Patti citește Murakami! Cum să nu mă topesc de-a-n picioarelea când văd cum femeia asta citește aceleași cărți care-mi plac mie?! Citind fragmentele despre ce-i plãcea ei la Murakami era ca și cum aș fi discutat cu Patti la o cafea, să-mi bag pula.

Superb.

Excitată de urâta naibii, cum îmi place mie să-i zic, deși e o frumoasă dementă, cu fesurile ei marinărești și cu nasul coroiat și cu hainele alea oribile (îți dai seama cât de multă frumusețe interioară emană duduia asta de răzbate prin șosetele cu albine și raiatul răpănos de pe ea și-o face să strălucească așa, cam cum strălucește crema iluminatoare, doar că mai tare?), mi-am comandat de pe elefant Torcătoarea de vise. Nu mai aveam răbdare, am zis că dacă e iar rost de desfundat, s-o fac cum trebuie. Poate până la anul îmi ajung din urmă proiecția celei ce ar fi trebuit să fiu până la vârsta asta.

patti3
Comandă aici

Și-am luat cărțulia azi, de la punctul elefant de la Romană, m-am dus acasă, mi-am pus într-o farfurie patru felii de vânătă cu sos de roșii, ceapă și brînză, făcute ieri de mine, și am citit-o în juma’  de oră, pe ceas. Puțin peste 80 de pagini, cu scris mare și cu poze, în Torcãtoare e o Patti la început de proză, de fapt cartea e un poem în proză, nu vezi rime sau versuri,  dar le simți. Aproape ajunsesem la sfârșit și, cumva, regretam că am cumpărat cartea (chiar sunt zgârcită, pe bune, de regulă citesc cărți împrumutate, cărți ieftine, de la anticariat sau ebook-uri gratuite de pe torenți, da, fur de pe torenți), când o Patti pe care nu o cunoșteam, o Patti ca… hm. Ca un aluat încă necrescut? Dar plin de drojdie, de fapt nu, avea atâta drojdie cât trebuia, că dacă ar fi avut mai multă n-ar mai fi crescut, știu de la mama. Iar Patti a crescut, deci avea exact câtă drojdie trebuia. Dar tot aluat era. Mă rog, Patti-aluat mi-a tras un pumn în meclă din senin, de-am plâns ca ordinara, între paginile 67-68.

Și atât. Acum ar trebui să fiu ok. Mă uit la interviuri cu ea, o superbitate dementă în anii ’70, zicea că e the nigger of the universeacum, după ce și-a pierdut o mulțime de prieteni, pe Robert Mapplethorpe, pe frac-su, pe Fred, soțul, și cine mai știe câți alți oameni dragi a pierdut, acum e așa… înțeleaptă. Și crazy. Și fericită.

Cumva, e fericită. Ca sã vezi, intră aici și fură de la tine, adică dă de la tine, puțin peste o oră pentru un interviu super fain. Interviul ăsta, cu public, o să te-nvețe să vezi atâta frumusețe-n riduri, încât s-ar putea să mori de nerăbdare să îmbătrânești; sau măcar să nu te sperii de asta. Oricum, ceea ce ar trebui să te facă, să ne facă pe toți, să simțim, este recunoștință că femeia asta e aici, încă n-a plecat. E încă aici și scrie. E încă aici și vorbește și cântă, și-am face bine s-o ascultăm, pentru că de anii ’70, noi, ăștia nici prea-prea nici foarte-foarte ca numãr de ani, sau ăștia tineri, prea tineri ca să nu mă enerveze, n-o să mai avem parte. Și mai sunt câțiva oameni de-atunci, pe care, dacă nu-i urmărim acum cu atenție, o să-i pierdem și o să regretăm că am aflat de existența lor abia în anul când au murit, datorită feisbucului.

Dacă ești înfundat, Patti ar putea să te desfunde și pe tine, dar dacă nu reușește, du-te dracului la farmacie și ia niște Bixtonim.

 

Aș putea să tac sau să zic:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s