Noaptea când am șoptit ceva cu nebunie

Nici vagabonzii nu mai sunt cum erau, dar nici atunci nu erau cum sunt acum, deci cumva e un echilibru. N-ar trebui să mă deranjeze chestia asta.

În fața megaimajului stă mereu un nene, are pălărie și un celofan cu două cărți mucegăite, o Rodica Ojog Brasoveanu și încă ceva, niște mărgele roșii și un radio micuț, la care ascultă simfonii. Ieri am recunoscut Simfonia Învierii a lui Mahler, deși putea fi orice altceva, dar am preferat să cred că era Mahler, aveam nevoie să cred asta, așa că am crezut-o, pur și simplu. Bukowski asculta Mahler, dar Bukowski nu ar fi stat niciodată cu un celofan și câteva mizerii de vânzare, d-aia zic, s-au stricat vagabonzii. Parcă aveau mai multă viață în ei înainte. Când eram eu mai mică. Și bețivii erau mai veseli, eram cu maică-mea odată, demult de tot, când maică-mea încă mai era creață și avea pe ea rochia aia hipioată verde frunză. Mi-amintesc că era tare cald, poate mai cald decât acum. Bețivul avea o cămașă albă, apretată, și cărare-n cap pe-o parte. M-a țocăit pe frunte până să aibă maică-mea timp să-l porcăiască. După aia a vrut s-o pupe și pe maică-mea, dar asta m-a tras de mână și ne-am cărat.

Pupătura de bețiv are puteri magice. Te binecuvântează cu poftă de băut.

Acum bețivii-s speriați. Pesemne umblă ceva prin lume, ceva ce numai ei pot vedea. Bețivii din cartierul meu sunt timizi și rușinoși, nu mai pupă copiii pe stradă, nu mai ciupesc puștoaicele de cur, nu țin discursuri în scara blocului și parcă nici nu mai cad. N-am mai văzut unul căzut de nu mai știu când.

Se tem de ceva.

Eu sigur mă tem de ceva. Ajung la terasă La Moșu’ și cer o bere, e ieftină, 6,5 lei. Chelnerul e un manelist burtos, dar din ăla tinerel, care n-a apucat să-și formeze ceafa și reflexele. La masa alăturată stă un cuplu, stilul clasic, espadrile, izmene roz, unghii false, cheie de la una bucată merț și patru bucăți aifoane, știți voi. Dacă mă îmbăt și-i scuip, oare pot să fug, și dacă pot să fug, oare pot să mă ascund?

-Ceva de mâncare nu servești? mă-ntreabă chelnerul.

-Numai tu servești aici, bre, îi zic peste o râgâială finuță.

-Poftim?

Are cămașa asudată pe sub țâțele de grăsime.

-Nu, mersi. Sunt la cură. Mai adu-mi o bere, te rog.

Fumez prea mult, dar nu știu, prea mult în comparație cu cine? Altceva n-am ce să fac, de citit nu am la mine. Altă dată m-aș fi dus să beau acasă, dar acum nu pot, că e cineva la mine. Nu știu cum de am ajuns în situația asta. E destul de greu să-l scot din casă, mai ales că au trecut vreo trei ani de când e numai acolo. Mereu, mă rog, aproape mereu. Eu, de ceva vreme, m-am plictisit de oameni, dar nu așa, să zici că stai pe capul unora câteva zile și la un moment dat te plictisești, nu, eu m-am plictisit definitiv și complet de oameni. De felul în care vorbesc pe gură. De cum vorbesc pe gură mereu aceleași lucruri, aceleași amintiri. Câteodată sunt fericiți, le râde buza, au căpătat o amintire nouă, o pățanie amuzantă sau o tristețe siropoasă și o îndeasă în portofelul cu amintiri, sau o întind în strat subțire pe tortulețul de ani și luni și zile, depinde în ce-și cară istoria personală, apoi o povestesc pe gură până se decolorează, ca toate celelalte. De la un punct încolo capătă  niște nuanțe à la boleșniță, și nu le mai povestesc pe gură, le vomită, că așa e corect memoralimentar.

Nici măcar nu-i mai urăsc, când lucram în bancă îi uram pe ei, pe oameni, cam pe toți. Erau răi și proști, acum, pentru că-i ignor, nici nu mai știu cum sunt, dar tind să cred că nu s-au schimbat, ba poate s-au înrăit și mai tare, s-au prostit și mai abitir.

-Dai și mie o țigară?

Uită-te la el. Un vagabond modern. Are tricou Nike, gri șters, ca mutra. Stă în canal, n-are mai mult de douăzeci de ani. Și nu cere bani, că doar e la cârciumă, se relaxează și el. Bre, zicea Bukowski într-o poveste d-aia miștoacă de-a lui, de un vagabond, frate, un vagabond clasa-ntâi. Ăla când se ducea la cârciumă, în primul rând aștepta. Și venea unu’, se salutau, că se știau, ăla-i zicea. Vrei o bere? Vagabondu’, da, sigur. Niciodată nu cerea el. Dacă cerea, fura plăcerea omului care-i dădea berea. Și oamenii, unii dintre ei, cu asta se umflă în loc de alte plăceri, cu plăcerea de a oferi o bere unui amărât, unui sărăntoc, unui vagabond, unui pierde-vară.

-Dai, doamna?

Oricum fumez prea mult. Îi dau, dar să fie clar! Nu o fac cu plăcere. Mai iau o bere, să-mi revin. Și să nu mă duc acasă. Când e acolo mă sufoc. În plus, a înnebunit. Crede că nu mai are nimic, nici mâini, nici picioare, nici cap, nici organe, crede că e mai puțin decât mort, crede că e dispărut și chestia asta îmi dă fiori reci, dacă țip și înjur, mi se lovește vocea de pereți și-atât, parcă nu m-aude nimeni. Ca să nu mai zic că nu pot să adorm. Berea mă ajută. Și extraveralul câteodată, dar numai cu bere. P-ăsta îl iau când îmi vine să plâng, și-mi cam vine să plâng, de regulă când nu beau bere sau când e acolo, în casă, sau când nu pot să dorm. Câteodată mă cutremur, adică pe bune, ca și cum s-ar mișca tot blocul cu mine, dar mă uit la lustră și stă, deci numai eu mă cutremur. Ce-o mai fi și prin mine.

E deja noapte. Au venit țânțarii. Mă îngrijorez. Văd că nu mă călărește niciunul. Oi avea sângele stricat. Nu le place. Îmi dau cu tifla. De la masa asta văd balconul meu, văd și o fereastră. E lumină, deci e acolo.

-Bre, hai înc-o bere! strig la chelner.

-Nu e cam mult pentru o donșoară? dă capul într-o parte manelistul burtos și împuțit cu șervet de chelner. Dacă-l scuip și nu plătesc, oare reușesc să fug și să mă ascund?

-Sunt o doamnă-n pula mea. Fără pahar, dă-mi una cu twist off, mi-o desfac eu.

Că io mi-aș scuipa în bere dacă aș fi un burtos agramat. Nu mai am țigări, nici măcar la țânțari nu excelez. E bine că nu-i răcoare. Miroase a mici și pizza și a bășina mea, n-are rost s-o mai țin în mine.  Mă muncesc încă vreo juma de oră la berea asta, ultima, că mă calcă pe icre burtosul și mi-e că ajung verigă slabă în traficu’ de ființe umane cu pizdă. Lumina e încă aprinsă la mine acasă. Îmi verific portofelul, am bani fix cât să plătesc berile și să las un bacșiș dezonorant. Mă duc în direcția opusă blocului meu, și merg, și merg, vreo trei ore. Nu chiar trei, hai două juma, după apa din bășici. Ajung în Herăstrău, de fapt. Nu-i răcoare, e binișor. Mă plimb pe alei și recit în șoaptă din Bukowski, don’t play with madness, madness doesn’t play. Miroase a ceva crud, a iarbă, sau a obraz proaspăt de noapte. Poate cândva o să fie iar ca înainte, bețivii or să umble pe străzi pupând copii și recitând poezii, iar vagabonzii n-or să mai fure celorlalți plăcerea de a oferi o bere sau o țigară. Mă întind pe o bancă, îmi trag părul pe față și adorm fără extraveral, fără să mă cutremur, fără să plâng, fără să mi se mai lovească vocea de pereți.

Adorm cu bere, dar asta e ceva frumos, ceva care-mi dă încă puțin, și dacă pun bine puținul ăla, și-l adaug la celelalte puținuri, la un moment dat poate o să fac ceva măreț. Dar în noaptea asta dorm pe o bancă în parc, cu mâinile băgate între pulpe și fără vise.

 

 

Aș putea să tac sau să zic:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s