Fenomenul fâlfâielii

Coboram. Nimerisem în lift cu două și cu unul. Aia din spatele meu  a început să bombăne, m-am gândit că o împinsesem din greșeală cu bucile mele mari, așa că mi-am cerut scuze.

-Consumi tot aerul, mă înjunghie-n ceafă tipa, e brunetă și scorțoasă, cu sacou turcoaz și fixativ ieftin. Încerc să estimez volumul de aer din lift, calculez porția mea, o împart la nări și rezultatul la etaje. O să reușesc.

Sub piciorul meu drept e piciorul stâng al tipei tunse scurt. Nu știu cum a ajuns acolo. Și-l smulge dintr-o dată. Mă dezechilibrez, dar nu cad. Ce bine că stăm înghesuiți.

-E handicapată!

-Să se dea jos din lift, dacă e handicapată. Există lift special pentru ea.

-Să meargă cu liftul ei. Auzi?! De ce n-ai luat liftul tău? Dacă ești așa specială, poartă-te ca atare!

Nu pot să spun nimic, n-am calculat impactul cuvintelor asupra respirației. Tipul mă înghiontește cu pula în coaste, e foarte înalt. Din vârf i se scurge acid, mi-a ars o gaură în tricou și mă penetrează în rinichi. Băi, ce bine că stăm așa înghesuiți, altfel aș fi căzut. Are ditamai scula și împinge foarte tare, mi-a dat sângele.

-Ce pizda mă-tii? Ai pietre?

S-a zgâriat într-o pietricică, nici nu știam că am așa ceva în rinichi. O să mă duc la medic.

Am coborât destul.  Se deschid ușile, îmi strâng coastele cum pot, înghit calică mult aer și o rup la fugă.

-Ia uitați-vă, calcă strâmb! O avea și platfus, amărâta!

-Are tricoul rupt, uite, sângerează. Ce nesimțită, stă așa, cu coastele desfăcute, mânjită de sânge, în văzul lumii.

-Galopează. Acum se crede cal.

– Mai degrabă vacă. Sigur are peste cincizeci de kile.

Au dreptate. Am cincizeci și opt de kile. Fac un pas mare, unul și mai mare, încă unul dublu. Întind brațele să-mi intre șomoioage de aer la subțiori. Dau din aripi o dată. De două ori.

-Habar n-are fizică. E un cal prost.

-E o vacă proastă.

M-am înălțat cam un etaj. Mă șicanează crengile copacilor, nu-s toaletați cum trebuie. E plăcut, dar trebuie să mai urc puțin. De la cinci încolo lumea se-ntinde sub mine ca o pagină. Citesc dintr-o dată zeci, sute, mii de povești, dar cel mai mișto e că nu mai trebuie să aștept la semafoare.

-Dac-aveam pantofi așa urâți, zburam și eu, ajunge la mine o voce de vată.

Mai dau din aripi de câteva ori, în forță, și la fiecare inspirație mi se umple golul din stomac cu dumicați de liniște. Când mă satur, deja sunt departe. Mă întorc pe spate și fac pluta. Deasupra mea e un nor ca o poveste fără sfârșit.

Aș putea să tac sau să zic:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s