Plinã de figuri

Asta putea fi o poveste adevaratã, dacã nu o înfloream pe alocuri.

Ieri, mergând spre casã, am auzit la un moment dat în spatele meu o voce subțire și înaltã ca un manechin. Vocea vorbea cu un telefon, îi spunea cã s-a gândit  și rãzgândit, a analizat problema, n-a dormit toatã noaptea și încã nu știe sigur, dar… Am întors curioasã capul, cât sã vãd cu coada ochiului o siluetã mititicã și cam umflatã. Ceva nu se potrivea în micul meu univers de sunete și imagini, așa cã am întors capul în partea cealaltã, m-am gândit cã mi s-au stricat urechile și aud de unde nu trebuie. Dar la coada ochiului drept nu era nimic interesant. Vocea continua sã discute cu telefonul, acum îi spunea cã i-ar plãcea, sigur cã da. Pãi, înseamnã cã e pitica aia pe care o mai vãd uneori prin cartier, m-am gândit. Cu cât reflectam mai mult, cu atât mi se pãrea cã vocea nu era deloc înaltã, ci pur si simplu țopãia ca o bilã, d-aia mã indusese în eroare. Apoi vocea s-a supãrat, vorbea serios, a zis: Sunt supãrat. Si atunci am încercat sã-mi amintesc dacã vãzusem vreun pitic umblând prin cartier. Fusese unul, dar acum mult timp, avea freza ca Michael Jackson si umbla cu șmecherii, bea, fuma, o datã și-a tras-o cu vecina crãcãnatã, cu buzã de iepure si ochii gogonați. Am mers mai departe, foarte tulburatã, nu întelegeam cine e în spatele meu, iar mie-mi place sã stiu cine vine dupã mine, când e potopul ocupat. Vocea a început sã chestioneze telefonul, îl soma sã-i spunã unde se afla exact în momentul acela. Unde e, domnule, unde e, asta voia sã știe vocea. Ar putea fi un chinez, mi-a trecut prin cap. Nu prea vãzusem chinezi prin Berceni, în Colentina erau o grãmadã, dar aici nu-i stiam decât pe frații din școala generalã, Li  și Pi. Sau Po și Ho, sau Ping și Cing, ceva cu P și H sau C  și L. În niciun caz cu R.  Ce sa zic, un chinez recuperator, sau un japonez, cã ãștia-s mici, am vãzut eu în filme. Vocea s-a mai înmuiat, zicea cã a întors problema pe toate pãrțile si i-ar plãcea sã se vadã mâine cu telefonul, ca sã se împace.

N-am mai rezistat si m-am întors sã vãd a cui era vocea, dar dupã ce am vãzut un bãiețel de clasa a patra, m-am împiedicat cu piciorul drept de piciorul stâng, ambele ale mele, si am plonjat pe asfalt ca un jucãtor de fotbal american, strivind douã pliante electorale si un cãcãțoi proaspãt, care pãrea a fi de chihuahua, deși nu mai vãzusem niciun chihuahua vreodatã prin cartier.

Aș putea să tac sau să zic:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s