Tehnică de luptă contra atacurilor de panică

Ce mișto era cu atacurile de panică. Au început în primul an de facultate, și după prima ofensivă, a urmat prima țigară. Drumul spre stația de metrou îl făceam în de două ori mai mult timp decât de obicei. Dacă vedeam doi oameni pe trotuar, deja era prea de tot. Nu mai știam să merg, îmi exploda inima și nemernicu’ de popă abia aștepta să-i dau ortu’. Mă opream, mă lăsam pe ciuci și închideam ochii până treceau dușmanii. Uneori nu mai aveam putere să ajung la cursuri, mă întorceam acasă și citeam. Dacă rezistam până la facultate, altă dandana. Erau peste doi oameni acolo, mereu. Atunci mă apăram cu țigările, până reușeam să intru într-o sală, nu întotdeauna cea care trebuia. Înainte de un seminar extrem de important am sudat opt Viceroy, că era cale lungă și n-am mai ajuns, am leșinat prin clădirea Comerțului. M-a trezit un Domnul Profesor cu Servietă, care m-a informat că scara aia nu e loc de stat.

Cumva, nu știu cum, am reușit să termin primul an de facultate nedorită (apăi, dacă mi-a fost așa greu să trec peste o facultate nedorită, dar peste un copil nedorit și fătat de dragul bunicilor care vor strănepoți, cum să mai trec, întreb și eu), apoi pe al doilea, și tot așa. Nu-ș exact cum, dar am reușit să mă stăpânesc, să fac ce am de făcut, să nu mă plâng. M-am convins că eram doar fraieră și că El Padre m-ar fi dezmoștenit dacă ar fi aflat ce fată pămpăloaică avea. Cum să-i fie ei frică să meargă pe stradă? Ce prostie e asta? Ești mutăloaică, aia e problema. Ce dacă te-am ținut în casă în copilărie, ca să nu te calce mașina, tu trebuia să fii, la ieșirea din cocon, super îndrăzneață, cunoscătoare într-ale societății și Extrovertita Secolului. Trebuia să știi totul dinainte și să fii ca un băiat, să ai și pula mare. În fine. Iar mă agit ca un coi în căldare, tot vina mea e, dacă aș fi vrut cu adevărat, aș fi luptat. Probabil n-am vrut. Ar trebui să li se facă plozilor un training, pe la 3-4-5 ani, să li se explice că, pentru binele lor,  trebuie să se lupte cu toți oamenii, chiar și cu părinții. Principalul e că am reușit cumva să tac mâlc și să mi rezolv problemele cu capul, una câte una.

Dar nu definitiv. Pentru că, în dulcele stil schwarzennegerian, atacurile de panică s-au întors de ceva vreme. De data asta le combat cu alcool. D-aia îmi spun, când plec plângând de la megaimaj (sunt mai mult de doi oameni acolo și dacă stau mai mult de câteva minute, îmi amintesc cât de lipsită de rost mă simt și mă ia cu rău), cu sacoșa scoțând clinchete zglobii: Calm, Gogule, calm. Apoi aplic tehnica. Am o tehnică. E o tehnică ok. Mică. Drăguță. Îmi place tehnica mea. Datorită ei nu mă sperii prea tare că mă atacă din nou panica, la urma urmelor, am mai învins-o o dată. Mă cam întreb, așa,  de ce oare a început iar războiul, apoi o dau dracu’ și-mi văd de treabă. Până la următoarea ofensivă. Momentan, chiar dacă levitez, o controlez. Pe madam Panică.

Nu prea dau sfaturi, că nu știu multe chestii. Cunosc doar niște metode care dau rezultate în cazul meu, și dacă tot le știu, mă gândesc să le spun și altora, pentru că mie mi-ar fi fost de folos să-mi spună cineva atunci, la optișpe ani, cum să evit statul pe ciuci în mijlocul străzii, ca și cum m-aș fi căcat acolo. Sau cum să dau un pumn în gura aia care-mi zice că sunt în aer, că nu am absolut nici măcar un punct de sprijin, că eu de-acum nu mă pot continua în vreun viitor, că mă clatin, mă clatin și-o să cad și o să mă zdrobesc, complet inutilă, fără să rămână pe undeva vreo amintire despre mine, sau vreun cuvânt de-al meu, sau vreo urmă de-a mea. D-aia invidiez mâțele, că lasă mereu urme de lăbuțe în asfaltul proaspăt, sau pe pereții proaspăt vopsiți.  Ca să doarmă liniștite. Mi-ar fi plăcut să-mi explice cineva că nu mă simt rău din vina mea. Că nu sunt un rebut. Să-mi spună  cum să mă concentrez când simt că am neuroni din plastilină și mâini din muci gălbui-verzui. Mi-ar fi plăcut să aflu chestiile astea, am găsit în schimb un forum de ocultiști și, într-un fel, m-au ajutat și ei. Am învățat niște lucruri interesante de la ei, cu sigilii magice și din astea.

Nu e o tehnică foarte complicată. O să zic exact cum fac eu când mi se înmoaie picioarele, mă călărește frica, mă ține de nas și îmi cedează inima, mi se cască hăul iadului în piept și Aghiuță cântă la țambal pe coastele mele, arătându-mi poze cu mine moartă, curentată sau înecată, cu capul stâlcit de la accident pe motor sau storcoșită sub un camion, marinată în singurătate și roasă de mâțe, cirozată la ficat sau cu doi canceri mari în loc de sâni. E de fapt tehnica recapitulării.

În primul rând, mă chem la apel. Cine sunt și ce am făcut până acum. Repede, nu e nevoie de povestea vieții mele, doar numele, vârsta și cum am ajuns în situația asta.

Doi. Mă înfig bine cu picioarele în pământ și mă țin cu dinții de-o frunză. Dacă n-am frunză, strâng bine de tot buzele. Apoi le deschid, doar ca să spun că eu sunt, pe bune că sunt, aici și acum.

Trei. Ce stă în puterea mea să fac și ce nu? Pot cârlionța un munte? Nu prea. Pot suna un prieten? Da. Pot convinge soarta să-mi dea mai multe șanse? Nu. Pot modifica planul inițial? Da. Chiar dacă ocolesc mai mult? Da. Chiar dacă mai e mult până departe? Da.

Patru. Plâng puțin. Nu cred că e zi să nu plâng. De mică am fost plângăcioasă. Probabil că de asta nu am murit până acum. Nici de îmbolnăvit nu mă îmbolnăvesc des. Ultima dată a fost acum trei ani, o porcărie de amigdalită, când mă jucam, de-a dumnezeu flămând, cu trupul meu, și mai ales cu gâtul meu. Asta o fi oare? Că plâng când mă doare? Că am învățat să fumez doar de drag și plăcere? Că mă îmbuib cu legume primăvara și vara? Că dorm bine, chiar dacă am coșmaruri? Așa o fi, așa trebuie să fie. Dacă mi se face frică, plâng. Avantajul de a fi femeie, te scurgi mai ușor.

Cinci. După ce plâng, îmi solicit o soluție. Îmi zic așa. Think, Rockozaur, think!!! De ce te simți așa? De ce ți-e frică? Ce se poate întâmpla? Ce vrei să se întâmple? Ce variante ai? Și mai ales, ce final vrei? Vrei să moară eroina? De ce vrei tu să moară eroina? Ce-ai cu ea? Hai, Rockozaur, think! Salvează personajul principal! Să te văd, care e soluția?

Păi, asta?

Da. Bravo. Acum, care e primul pas?

Ăsta?

Da, Rockozaur, bravo, acum fă pasul ăla.

Uite-așa mă duc, desfac o bere, și fac pasul. Mă mângâi pe cap. Am salvat eroina. M-am recapitulat, mi-am regăsit locul și am reintrat în joc.

În definitiv, o singură dată ieși din joc pe bune. În rest, ori de câte ori ai ieși, te poți întoarce. Îi poți face praf pe toți și le poți lua punctele, să te speli cu ele pe cap.

7 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. g, spune:

    Esti o supravietuitoare, Gulio, sa nu dea dracii sa fii vreodata altfel… Altminteri, fricile ne fac ceea ce suntem. Ale tale au construit un om cumsecade, trebuie sa fie prin jur vreun umar de poeteski, pisica discordiana sau motocicleta de hartie pe care sa se sprijine un suflet tremurator. Suplimentar, recomand calduros un tub cu baloane de sapun, dupa ce il golesti, lumea se vede altfel. Bine, tot nu se intrevede sensul vietii si de murit tot mori, doar ca ceva mai incolo 😛

  2. rockozaur spune:

    Deci să beau apă cu săpun. Am înțeles 😀

  3. Sorin spune:

    The thinker is the thought who arises, manifests and disappears in the presence of I.
    Am amușinat niscaiva epifanie în postarea matale. Zici bine, există doar EU, aici și acum, restul e praf de stele. Advaita Vedanta adică.
    În astfel de situații se recomandă Bhagavad Gita sau Ramana Maharshi.

  4. rockozaur spune:

    Mda. Am cam lipsit de la lecțiile astea.

  5. Sorin spune:

    Când simți că te strânge prea tare, țipă și vorbim despre.

  6. Gigel Anonimu' spune:

    Nashpa cu atacurile de panica – le-am avut si eu o perioada – de vreo 2 ori am crezut ca am facut infarct si am chemat ambulanta, dupa am fost sa ma verific la corason si eram in regula. Cand am aflat ce si cum cu atacurile astea am incercat tot felul de trick-uri citite pe net: stransul din buci timp de cateva secunde (cica trimite mai mult sange la creier), fredonarea vreunei melodii ritmate (reguleaza respiratia), exercitii de respiratie yoga (singura chestie care a ajutat un pic), etc.
    Din fericire am avut inspiratia sa trec peste parerile mele preconcepute despre medicatie (crezul ala stupid ca te poti vindeca singur doar ordonandu-ti gandurile si concentrandu-te) si am ajuns la un psihiatru. Tipu’ asta, un nene foarte dubios de vreo 50-60 de ani imi tot povestea in timpul consultatiei ceva ca a studiat cu Freud, ca lumea nu-l ia in serios, ca pe vremea lui ceasca era si facea…fara sa incerce sa aiba un dialog cu mine. A incercat sa-mi prescrie vreo 4,5 medicamente de care n-auzisem dar din fericire m-am documentat pe net inainte si i-am cerut sa-mi dea o reteta ptr. cipralex ( un SSRI ). Bai, deci in ziua aia in care am luat prima pastila a fost wow. Rupt de ametit si desprins de realitate dar in seara aia am reusit sa dorm o noapte intreaga linistit dupa nu stiu cate luni.
    Dupa o perioada cipralexul n-a mai mers si am experimentat cu vreo 4,5 tipuri de medicamente pe care le „comandam” de la psihiatrul lui peste (plateam consultatia si ii ziceam ce doresc). Evident ca „experimentele” mele au dat gres si am recidivat rau de tot. La un moment dat eram in starea aia in care sinuciderea parea o optiune foarte viabila – no more mental anguish. Din fericire m-a lovit inspiratia sa incerc un psihiatru mai „modern” si asa am ajuns la o tipa foarte profesionala. Mi-a prescris un combo super misto si eficace (quetiapina ptr. somn si paroxetina ptr. depresie) si din ziua aia starea mea mentala s-a imbunatatit extrem de mult. (bine, eu pe langa atacuri de panica si depresie mai am si o leaca de OCD)
    Adio atacuri de panica – bun venit somn odihnitor si o stare de bine in timpul zilei.
    Sunt constient ca pastilele sunt doar o carja mentala temporara – dar pana una alta nu-mi permit terapie si pastilele astea magice ma ajuta sa functionez.
    Din pacate in Romania afectiunile mentale inca sunt tabu (mai ales dpdv social) iar sistemul medical e facut de asa natura incat sa ne f. in gura (ca sa parafrazez un vers celebru).
    Tehnicile mele contra atacurilor de panica?
    Somn odihnitor in fiecare noapte, fumat/baut doar pe stomacul plin, yoga daca e timp si vointa si cel mai important o vizita la psihiatru.

    Damn, iar am scris o tona. 😀

    1. rockozaur spune:

      Mi-ar plăcea să vin cu o replică smart sau insightful, dar nu-mi vine decît uau, dude, sunt mic copil pe lîngă tine. și hang in there! 🙂

Aș putea să tac sau să zic:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s