„Viața e un curcubeu. Care iese din fundul unei pisici.”- Interviu pentru Artivist

Dudes, de cînd mă întreabă lumea despre Vrum-vrum, am impresia că mă duc cu el-ea la terapie de cuplu. Îmi aflu tot felul de traume stîlcite-n gît, descopăr amenințări ce-mi periclitau soarta din umbră, scopuri mărețe de care habar nu aveam, ce să mai, interviurile astea îmi fac destul de bine, tot un fel de vizită la psiholog fără plată, muhaha. D-aia zic, hai să vedeți și voi un interviu pentru cei de la Artivist, o agenție de advertising care face chestii d-astea mișto, gen branding, promovare, evenimente, și cam tot ce trebuie pentru a resuscita societatea artistică prin promovarea culturii românești. Redau mai jos Q&A-ul pentru cei care mai ajung pe-aici și nu vor să intre pe pagina de feisbuci, de-a dracu’ ce e chelea pe dînșii.

„Ea este Cristina. După sistemul Ana are mere, Cristina are talent. Și e libera. Ne plac jocurile ei de cuvinte, perspective, nuanțe, senzații și gânduri. După ce o citești rămâi cu senzația că te-ai jucat puțin și că viața nu e gri, e un curcubeu. Care iese din fundul unei pisici. Niciodată înainte de apus.
Citiți mini interviul și o să înțelegeți!

Mini interviu:

Artivist: Cum ți-a venit ideea de a scrie o carte atât de (ne)serioasă?
Cristina: Aia e, că nu mi-a venit ideea asta. Nu voiam decât să duc la bun sfârșit ceva, măcar o dată în viață, ceva mai consistent, să mă pot apuca și eu de undeva. Am un very short attention span și sunt berbec, mă entuziasmez ca fata mare la măritiș de trei ori pe zi, încep proiecte și am idei, numai că mă plictisesc repede dacă lucrurile nu se întâmplă cum vreau eu. Și era cât pe-aci, pentru că Vrum-vrum (care e băiat-fată, Vrum e băiat, vrum e fată, pentru că are minusculă) s-a născut dintr-o confuzie. Am citit prost, sau am citit corect dar am înțeles prost, condițiile de participare la concursul de debut literar organizat de editura Adenium, la începutul anului 2015. Am crezut că nu am voie să particip cu proză scurtă, așa că am zis ce dracu’ să fac, scriu un roman, mi se pusese pata, eram chitită să particip, să simt că fac și eu ceva în viață. Și l-am făcut pe Vrum-vrum, aveam două personaje cu care mai lucrasem în povești, erau de treabă, veneau la program, nu făceau scandal, le-am zis bre, veniți în romanul meu, da, ok, și-așa e un timp mort acum, vedem ce iese. Aveam o chestie, un safe-place mental, un fel de diner american în care veneai să faci planul de bătaie, mâncai un hamburger, luai o pauză, știi genul, dinerul ăla cu chelnerițe blonde, cu coc, care-ți umplu cana de cafea de câte ori vrei. Când mă simțeam rău, copleșită sau pur și simplu nervoasă, mă gândeam la locul ăla imaginar, așa că i-am pus pe Clara B. și pe Poeteski acolo și-am zis zburdați, bre!

Artivist: Ce te-a blocat când scriai Vrum-vrum și cum ai făcut să treci peste asta?
Cristina: Aveam un termen limită destul de colțos, trei luni adică, și pentru că niciodată nu mai scrisesem ceva mai lung de două pagini, nu mi-am permis să mă blochez. Aveam un program destul de strict, după uzină veneam acasă, nu prea beam alcool pentru că o luam pe arătură, scriam aiurea, a doua zi nu-mi plăcea. Așa că beam cafea sau apă, pur și simplu, scriam câteva ore, și gata programul din ziua respectivă. Găselnițele apăreau la duș, cum simțeam apa caldă pe mine, cum mi se năzărea câte o idee tâmpită, adică să-l bag pe Johnny Depp ca personaj în carte, de exemplu. În schimb, la sfârșit, când terminasem și mai aveam două zile până la termenul limită, am dat cartea unui prieten să facă o corectură minimă, de gramatică sau nu-ș, pur și simplu să vadă dacă am greșeli d-astea de te iei cu mâinile de păr. Și în schimb mi-a servit niște comentarii critice care nu mă puteau ajuta absolut deloc în stadiul ăla. Presupun că a fost un test, nu știu. M-am simțit ca și cum aș fi ieșit goală până la chioșc, pentru că nu mai aveam haine curate, și voiam doar să-mi iau o bere, iar cineva mi-ar fi spus că sunt oribil de grasă și hidoasă și ar trebui să mor doar pentru motivul ăsta. Exact așa m-am simțit atunci. Nu aveam timp să fac tot ce ar fi trebuit făcut ca să fie altfel, ca să fie cartea mai comestibilă, ca să fie așa cum și-ar fi dorit poate unii cititori. Am ajuns acasă plângând, hotărâtă să nu mai trimit vreun manuscris nicăieri, niciodată, ba chiar să nu mai scriu nimic niciodată, deși ăsta era singurul meu mod de a mă trata pentru orice, asta m-a salvat mereu, scrisul, oricât de prost ar fi fost, pe mine m-a ținut în viață, sau cel puțin m-a ținut sub o aparență de om ferit de nebunie. Am ajuns acasă, am ascultat niște rockăraie, am băut niște beri și mi-am revenit, ca Bamse după lingurița de miere trăsnet. M-am simțit invincibilă. Urma să eșuez doar dacă puneam botul la critici, dar am ales să nu. Am urlat Slayeeeeeeer în casă, am jurat să nu las pe nimeni să mă-ngenuncheze vreodată, exceptând situațiile sexuale, mă simțeam deja supereroină, nimeni nu mă mai atacase vreodată în halul ăla, în miezul meu pe care-l modelasem așa cum mă pricepusem. Am modificat capitolele, am schimbat finalul și mi-am dus manuscrisul la poșă, l-am cărat în brațe ca pe un bebe, l-am prevenit că o să râdă mulți de el, dar că eu o să-l iubesc no matter what și asta a fost. Toate instinctele mele materne s-au consumat în cartea asta.

Artivist: Ce vrei să ne mai scrii după acest debut?
Cristina: Ăsta a fost un debut mai acătării, cu niște surle, acolo. Dar înainte de Vrum-vrum am publicat singurică la Editura Digitală un e-book (cu descărcare gratuită), se numește Verdict: Cărțuire! Este o poveste cu multe cărți, se pare că o dementă urmărește oamenii dintr-un oraș și le trimite scrisori cu recenzii fără fițe despre cărțile pe care le-a citit ea, Scrisopata adică.
Înainte de Crăciun mi-ar plăcea să dau drumul în online unui alt e-book, după cum vedeți, făt ca o mîță, de trei ori pe an. Se numește Nu mă vezi?! Că sunt?! Nebună?! E un volum de povestiri și mici bucăți scrise la beție sau la vreo avalanșă de senzații, o carte numai bună de citit când vă dor colindele pe la încheieturi, alea cântate de băieții de cartier, fals și fără nici un fel de implicare, pe holul blocului. E o carte indecentă, mai mult obscenă, ca toate chestiile reale, care te dor sau pur și simplu te enervează, și fără de care viața ar fi ca niște bucățele fierte de piept de pui.

Artivist: Ce nume alternativ ai da cărții Vrum-vrum dacă ai putea?
Cristina: Nu-ș ce era în mintea mea, dar primul titlu la care m-am gândit, atunci, în graba aia dinaintea deadline-ului, a fost Întâmplătorii din plecărie, cuvinte care mi-au stat rău de tot în gât până când mi-am dat seama că nu pot să mă chinui în halul ăsta, chiar n-am omorât pe nimeni. Așa că l-am schimbat în Vrum-vrum, titlu care nu-mi place în mod deosebit, dar e cel mai potrivit și învăț să-l accept. Dacă aș putea pune un Sau pe undeva, aș zice simplu, Vrum-vrum sau Clara B. și Poeteski. Deși este mai mult Clara B. decât Poeteski, dar na. Să zicem.

Artivist: Consideri că scriitorii din România primesc atenția pe care o merită?
Cristina: Îmi stă o chestie pe limbă dar nu știu dacă am dreptate. E posibil ca scriitorii din România să nu ceară atenție, fie că o merită sau nu, chestie care e oricum greu de stabilit. Am descoperit de multe ori singură, fără să aflu de undeva, doar găsindu-le întâmplător cărțile pe rafturile mai ascunse ale librăriilor sau ale anticariatelor, am descoperit, zic, scriitori români al dracului de buni, Matei Florian de exemplu, sau Adrian Voicu, sau Lorin Sterian, omii ăștia m-au modelat sigur-sigur pe undeva, nu știu pe unde, dar îi simt prin mine. Și i-am găsit pe rafturile cu reduceri sau pur și simplu, cum spuneam, i-am găsit fără să fi auzit de ei, fără să fi fost promovați cum sunt alți scriitori, tot români. Nu știu, părerea mea, în acest moment, este că unii scriitori din România nu primesc atenția pe care o merită, pentru că nu o vor sau nu au nevoie de ea sau nu știu să o ceară. La urma urmelor, un scriitor nu are mereu nevoie de atenție. Sunt convinsă că există oameni care scriu ca să se vindece. Și nu le trebuie tam-tam. E, dacă vrei, un fel de magick stuff, să scrii ceea ce te doare și să-i dai drumul în lume, ca să te ușurezi, să te liniștești. Să-ți trimiți proiecția în lume, e și asta o treabă. Atenția publicului, cititorilor, celorlalți oameni, e doar o consecință, și nu e mereu benefică.

Artivist: Ce transmiți și altor scriitori cărora încă le este teamă să se dedice pasiunii așa cum ai făcut-o și tu?
Cristina: Să bea ceva că trece teamă, trece tot. Oricum o vor face la un moment dat, când simt ei că e momentul, am zis să bea o bere pentru că oricum știu că o vor face, pasiunea merge mână în mână cu viciile, nu cred în oamenii perfecți, robotizați, care mănâncă doar pentru că le e foame și care beau apă doar când le e sete, pentru că asta e acțiunea corectă, cred în oamenii care se scapă din mână, ajung în partea ailaltă și reușesc să se întoarcă și să aducă pradă bogată de-acolo, cred în oamenii care se străduiesc toată viața să se cunoască și încă nu se înțeleg, pentru că asta arată cât de surprinzători sunt. Poate că nici nu există teamă când vine vorba de pasiune. De fapt, nu, chiar nu există. Te arunci în gol, închizi urechile, strigi Slayyyeeeeeerr, faci ca Tarzan, hăulești, și te-apuci de treabă.”

3 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Sorin spune:

    despre Cărțuitoare:
    Am tot cântărit dacă să îți mai scriu vreodată sau nu, apoi am admis că am momentele mele când detest să fiu ignorat și, în linie cu treaba aia cu „ce ție nu-ți place…”, mi-am zis că gestul de a oferi o carte merită un răspuns.

    Nu-s vreun literat, așadar nu mi-ar sta bine să fac vreo referire la stil, gen, formă sau alte considerente de genul ăsta și nici nu mă pricep să caut chițibușa-n chichițe sau chichița-n chițibușe. Vreau însă să-ți povestesc despre cărțuitoare, așa cum am deslușit-o din cartea ta.

    Pesemne că a tot cătat bușurungul până în punctul în care a decis că e „de mauvais goût” să fie în cârd, sau se săturase de structurat și articulat și a pășit în brownian, unde i-o fi bine sau nu ea știe, bine că măcar ne scrie despre asta, ori s-a așteptat ca toate să se-aștearnă și să se aplece-n calea ei și, cum nu s-a întâmplat, și-a zis că „ori că că, ori că că… te-n-gură viață!”.

    Am îmbrățișat-o de multe ori pe măsură ce o citeam și i-am pus și muzică, să-i fac gâtul pâlnie să poa’ să toarne până-i tace mintea și-i vine curajul să-i fie frică. Am ținut-o strâns la piept, așa cum fiecare ar vrea să fie strâns în clipe când, ca și pentru ea, golul e mai mare decât plinul.

    Într-o seară mi-am făcut curaj și am întrebat-o dacă îi e frică de moarte. Mi-a spus că nu știe dar că vrea să moară frumoasă și fuckable, de atac de cord, într-o orgie a ei… doar a ei… ea, singura femeie, cu o mie de masculi în jur care într-un ultim gest de adorație s-o înveșmânteze într-o crisalidă de spermă-rășină, să rămână-n veac perfect frumoasă și irepetabil fuckable.

    Dar nici despre asta nu e prea sigură, a completat și a plecat grăbită apoi. Nu ne-am mai văzut de atunci, de te întâlnești cu ea să-i spui că-mi plac volutele cuvintelor ei colțuroase și cum se joacă ea cu finalurile neașteptate, zemoase, după ce-a plimbat mintea cititorului în cu totul alte zări. Și că în noaptea aceea am visat-o așa: https://www.youtube.com/watch?v=SsSALaDJuN4

  2. scrisopata spune:

    Ioi. 🙂 Ce vis. Ce deslușire. Ce orgie de sucuri, o adevărată zemuire. O să-i zic ce-ai zis, imediat ce iese de la duș, să se simtă. Da’ di ce atîta cîntărire, asta nu pricep, cîntărirea, ignoratul și „mai”-ul. Beau vin și tot degeaba. Bașca mă simt și vinovată de ceva dar nu știu de ce.

    1. Sorin spune:

      Ei, da’ tu pui la fuflet? Avem și io libarniță, mnoah…

Aș putea să tac sau să zic:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s