cloceli

M-am urcat și m-am dat jos de pe clocitoare de șaptișpe ori în ultimele două ore. În ritmul ăsta mi se strică toate ouăle. Îmi vine așa, să scriu ceva despre cum mă simt, pentru că nu mă simt bine, am ca un fel de diaree-n minte, totul îmi băltește-n cap și tare mi-e teamă să nu mi se împută ochii. Să nu vadă casiera de la megaimaj că am căcat în cap. M-am urcat și m-am dat jos de pe clocitoare, așa zic eu scaunului de la birou că mă urc cu picioarele pe el și stau găină, de șaptișpe ori, scriu și șterg, e greu să scoți răul din tine când nu știi exact unde e ascuns. Dar trebuie să încerc, zic aici niște chestii, dacă nu merge, îmi iau vin ieftin și citesc, ba poate bag și pastiluța aia pentru depresivi. A aruncat-o o tipă în gunoi, am întrebat-o ce e, mi-a zis și am scos-o de-acolo, am fugit și mi-am ascuns-o în portofel, pupa-m-aș pe el. Da, scormonesc în gunoi după antidepresive. Sună într-un mare fel. Depinde și cum o spui.

N-am ieșit din casă un butoi de timp. Doar așa, până la megaimaj și înapoi. La megaimaj hiperventilam, adică să nu se-nțeleagă greșit, chiar dacă-s între joburi (ca George Constanza juma’ de Seinfeld), nu mă sperii de prețul berii în asemenea hal încât să hiperventilez. Eu hiperventilez cu drag din adolescență, în anumite ocazii. De exemplu, în megaimaj, din cauza celor doi cerșetori de la intrare cu cartoane atârnate de gât. Cerșetorii ăștia lucrează în ture. În total sunt patru, o băbuță pe care o mai milesc (așa zicea mamaia care-o murit, că e bine să milești amărâții că după aia ajungi în rai) din când în când, chiar dacă știu că sigur are ascunși niște țigani cu ceafa groasă sub batic, un nene care cerșește de când eram eu mică și arată ca o suricată, dacă era să-l milesc pe ăsta zilnic, pentru că îl văd zilnic, ajungeam să-mpart salariul cu el, ce pula mea. Încă unul cu beteșug la picior pe care nu-l milesc că dă banii pe alcool și dacă voiam să dau banii de milit pe alcool, îl beam eu. Și mai e o vită bolnavă dezosată tălâmbă, un munte de grăsime care se prelinge lângă cărucioare, relativ tânără și capabilă de pus șunca la treabă, pe care-aș ridica-o în șuturi de-acolo dar mi-aș pierde picioarele prin ea.

În megaimaj hiperventilez deci de la intrare, mă ia așa cu chef de bătut cerșetori, apoi mă ia cu chef de aruncat cu sfecle-n oameni, că-i văd mocăiți și neatenți și nesimțiți, stau în mijloc de culoar cu lopețile-n șold și se uită la orezul pulii mele o oră, numără. E prea labirintic și prea strâmt, dacă mă intersectez cu același om de două ori mă apucă spumele, iar tu?! Pufăi și încep să merg foarte foarte repede, trebuie să mă opresc că vine căruțul cu absorbante și obeuri, mult sânge mai e pe lumea asta.  Plătesc și nu pot să ies, trei babe fleoșcăite îndeasă papornițele-n cutiile de la ușă, bre și matale, da’ ceapa, cât e ceapa, e ofertă pe undeva, sigur. O rup la fugă, bălăngăn pungile și îmi vine să plâng, am căști din alea care se înfig în urechi adânc și nu mai pot să ascult muzică pe stradă, urechea stângă e mai mică decât cealaltă și mereu îmi iese casca, așa că aud claxoane, ninonino-uri și înjurături. O frunză, uite ce frumoasă e, iată că vine o mămică, împinge căruciorul cu plod cu o mână și cu cealaltă smulge visătoare câteva frunze, printre care și frunza mea și n-ar trebui, dar o urăsc, o urăsc cu ciudă pe femeia asta și gata, nu mai suport să văd pe nimeni, e prea multă violență  în jur, mă duc acasă să citesc despre holocaust și Noaptea Sfântului Bartolomeu, să intru într-o lume mai bună, mai pură, să respir și eu liniștită, să mă simt în siguranță.

Și-aș mai avea de zis. Cum mi-e frică să fumez ca să nu fac cancer acum când nu mai cotizez la asigurarea medicală, cum îmi strâng picioarele în mașină ca în caz de accident să micșorez riscul de-a ajunge-n cărucior, cum nu suport oameni nervoși lângă mine pentru că nu pot să le absorb energia negativă, nu pot risca să mă infectez cu draci pentru că dacă am draci, urlu isteric și nu-mi prea place vocea mea. Cum mă duc câteodată la anticariat și nu pot să aleg o carte, adică aș citi multe cărți, dar nu acum, altădată.   Sunt zile când numai o anumită carte poate să te facă bine. Măcar câteva pagini, să te pună pe picioare puțin, cât să te aranjezi drăguț, să mai ieși o dată din casă și să reziști printre oameni, să asculți și să încerci să nu urli când simți niște tălpi tropăind pe preșul de la intrarea ta. Dar atât. Odată ce trece efectul primei doze, ești pierdut. Faci orice să ajungi înapoi acasă la cartea aia, oamenii spun că e vineri și că e devreme și că nu ești spontan și că hai vino și că hai acolo și că să cunoști pe x și că y e fun și că e draguț acolo și că ce nașpa ești, party pooper. Îți ceri scuze de la toți și fugi să prinzi metroul, că acuși închide la megaimaj. Îți iei o sticlă de vin și acasă cauți cartea, unde naiba ai pus-o, cine a luat-o de la locul ei, uite-o, desfaci vinul, pui paharul pe jos, iei cartea în brațe și ți-e bine.

Așa mi-a fost mie cu Javier Marias, Când eram muritor.

2 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. iczs spune:

    Incepeam sa cred ca te-ai dat la fund cand de fapt esti doar in lipsa de inspiratie 🙂

  2. eu nu mă dau la fund bre, mă dau la cocoșel.

Aș putea să tac sau să zic:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s