miercuri

Mă duceam spre casă. Era trecut de șapte dimineața,  băusem de fericire că ieri fusese marți și că trăiam și că puteam să fac chestii de genul ăsta, cum ar fi să beau toată noaptea de marți spre miercuri într-un bar, împreună cu vreo trei artiști transpirați și cu o curvă curățică. Avea  tenul curat și nu-i puțeau spațiile dintre dinți, acolo unde se adună resturile de mâncare și nu prea le poți împinge doar cu limba sau guma de mestecat.  Am lăsat-o acolo, cu ceilalți, să-și termine programul. Trebuia să dorm, ceva nu-mi funcționa cum trebuie pe interior. Cu exteriorul eram obișnuită. Ochii ciobiți și pielea creponată.  Dar în pîlniile ambelor urechi, alternativ, îmi făcea pipi o vulpe beată.  În spațiile libere din cap, ocupate de o familie de viezuri (de prin clasa a zecea, când am băut cu Mazi și George alcool metilic cu suc de portocale) era o larmă de nedescris, icnete, plânsete și tropăieli, toate la un loc. În stradă era frig, plin de bălți pe trotuar. Îmi intrase apă în bocanci și foloseam mersul cu cel mai mic număr de mișcări ale membrelor, ca să nu sparg geaca de gheață mulată pe spinare.  Am coborât la metrou. Aveam noroc, era deja unul oprit în stație, am urcat într-un vagon.  Vreo cinci stații m-am ținut de bară bătând secundele cu piciorul, ca un ceas. Îmi imaginam cum îmi suflu sângele cu paiul ca să-mi urce la creier, dar la a șasea stație am coborât și m-am așezat pe ultimul scaun dintr-un șir de cinci. Aproape imediat a venit un grup de câțiva indivizi care susțineau o tipă, probabil menstruîndă și în prag de leșin. Femeile nu sunt mahmure la șapte juma’ dimineața în metrouri.  Mie nu mi-e a femeie.  Unul îmi spune ceva dar cuvintele se pierd în zumzăitul roiului de albine care îmi iese în șuvoaie din ochi. Privesc drept înainte, împroșc insectele între șine. Doi gardieni de subteran vin să o supravegheze pe tipă, s-a întins pe scaune, tălpile îi ajung până la al patrulea scaun. Eu stau pe al cincilea.

Aud metroul, când mă ridic mă ridic cu tot cu un cartier de blocuri muncitorești, șapte farmacii, zece megaimajuri și opt bănci în vârful capului. Fac cu greutate cei câțiva pași ca să intru în vagon. Mai am doar o stație, bat secundele, 120. Cobor din tren, urc pe scările rulante, ajung deasupra. Claxoanele patinează brutal pe gheața din spinarea mea, îmi alunecă în ceafă cu lamele, poate sîngerez sau poate vulpea aia mi se ușurează iar în urechi. Ajung acasă, îmi pun Pink Floyd în dormitor și un pahar cu apă în bucătărie, nu apuc să beau. Am uitat să-mi suflu sîngele-n creier cu paiul. M-a distras duhoarea din chiuvetă, de sub chiuvetă, din castronul de pe podea, cu pilaf vechi de peste o săptămînă,  în care cad fix cu nasul.

Nu știu ce mă tulbură mai tare cînd mă ridic și mă duc la baie. Că sîngerez din nas cu brobonele albe, mă gîndesc puțin că poate sunt muci, nu sunt muci, sunt boabe de orez și un ciobuleț înfipt în nara stîngă, Pink Floyd comentează sarcastic You better make your face up in your favorite disguise. Nu reușesc să descopăr exact din ce nară curge sînge, cred că din ambele, ridic mîinile, mă predau. Plec ușor spre canapea.

Cad în timp ce mă așez, dacă aș fi rămas conștientă poate că aș fi putut spune acum că m-am așezat. Dar sigur am căzut, de data asta pe moale. E întuneric rău și gălăgie mare. Ciudat, nu aud muzica. Nici măcar viezurii nu-i mai aud tropăind. Zgomotele sunt altele, îmbeznate, din altă lume, au ritmul lor. Deschid ochii în același timp cu gura, mă sufoc. Cum să scriu sunetul pe care mi-l aud? Un HHH gîjîit în duet cu un GGG hîit. O frică atît de înaltă încît mi se ondulează deasupra capului ca un semn de întrebare. Îi răspund inspirînd aer cu un timbru grav.

Nu e ca Pink Floyd. Ritmul ăsta e ca bezna. Și vine din mine.

Probabil mor.

Probabil de asta am băut ieri, fericită că e marți și că pot să beau pentru că e marți. Am băut mai mult, cît pentru multe zile. Nu înțeleg totuși dacă am băut pentru că urma să mor sau mor pentru că am băut. Dilemă.

Mi s-a înfundat cumva paiul ăla cu care îmi suflam sînge în creier. Încă mai văd, în timp ce-mi cînt singură de leagăn,  cărțile din bibliotecă. Și asta e o chestie ciudată, că nu-mi sare nici una în ajutor. Cum să mor între cărți? Ascultînd Pink Floyd? Ce s-a întîmplat cu timpul de durează așa de mult?

Asta e simplă. N-am mai murit niciodată, e o experiență nouă, creierul meu, chiar așa neirigat cum e, e surprins. Oh. Ce interesant. Mor. Să învăț cum se moare.

Dar nu am murit. Doar am leșinat, pentru a treia oară în cîteva minute.  Acum aud iar Pink Floyd. Mă simt ușurată. Pun tălpile pe podea, cu grijă, mă ridic încet și mă duc la baie. Sunt plină de sînge și orez pe față. Tăietura de la nas e destul de căscată, cît să mă enervez rău dacă prind vreo gripă. Parcă sunt udă între picioare.

Cînd eram mică, făceam pipi pe mine. Acum, de regulă, fac mult mai puțin pipi pe mine sau pe alți oameni. Cînd eram mică aveam mai mulți prieteni. Nu i-am numărat. Poate doar mi se păreau mai mulți, așa cum scaunele mi se păreau mai înalte. Înainte nu ajungeam eu lumea, acum lumea nu-mi  ajunge mie. Miercurea se întîmpla mai nimic, dar nimicul se putea întîmpla și în alte zile. Un lucru sigur nu s-a schimbat. Nu-mi place să cînt. Absolut deloc.

Aș putea să tac sau să zic:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s