E o cîrciumioară pe Route 66

E o cîrciumioară pe Route 66, se cheamă La liniște și pace. Arată ca un american diner clasic, cu firmă din neoane și un Buick prăfuit, chior de-un far, parcat în față. Acolo se opresc toți ăia care fug de zombi, tornade, mercenari în misiuni criminale, polițai corupți cu mandibulă pătrățoasă, accidente aviatice, soți geloși nerași de-o săptămînă, urși grizzly purtători ai unui virus letal, sarcini neplăcute de familie și serviciu, analize medicale și vești proaste. Cîrciumioara e pe partea dreaptă a drumului în direcția de fugă, n-ai cum s-o ratezi pentru că există un indicator în trei limbi și un desen cu un hamburger borțos pentru analfabeți. În plus, e singurul loc în care te poți ascunde cum trebuie. La cîțiva kilometri distanță mai sunt cîteva clădiri dar n-au acoperiș și chestia asta reprezintă un minus clar, mai ales cînd fugi de girafele bulimice.

Merg des la cîrciumioară. Aș putea spune că sunt un obișnuit de-al casei, am locul meu rezervat într-un separeu iar chelnerițele îmi fac cu ochiul. Mă îmbrac cu grijă cînd mă hotărăsc să mă ascund la Liniște și pace, vara îmi pun blugii Levis rupți la genunchi și un maiou alb tetra, tăvălit prin noroi și uscat la soare. Dacă e mai friguț îmi rup un tricou negru și mă zgribulesc într-o geacă de piele jerpelită. De obicei mă ascund de chestii mărunte, de exemplu telefoane neplăcute pe care nu le dau la timp și nu am nici o scuză pentru asta, explicații penibile care oricum nu schimbă prostiile făcute, teste de sarcină, niște obligații sociale…nimicuri, cu alte cuvinte. Dar s-a întîmplat să mă ascund și de mine însămi, săracele chelnerițe nu mai pridideau să-mi aducă pisici, cărți, păturici și sticle de bere. Am stat în cîrciumioară cîteva zile, n-am vorbit cu nimeni, doar am pus cîntecele la tonomat, m-am uitat lung la tejgheaua unde mai mîncau niște camionagii care se ascundeau de coliziuni la viteză mare, și cam atît. Roberta, chelnerița mea preferată, o blondă cu pomeți înalți și mare amatoare de gumă de mestecat roz dintr-aia cu care poți face balonașe, a fost foarte drăguță atunci. Mereu mă întreba dacă nu vreau un film cu Jim Carrey sau o pisică torcăcioasă de ținut în brațe; mă uitam prin balonașul din gumă la buzele ei țuguiate și dădeam din cap că nu. Afară, printre zombălăii cu ochii holbați care făceau ca toate alea atîrnați de geamuri, undeva între un vîrcolac pe jumătate năpîrlit și un apartament incendiat din cauza unui fier de călcat uitat în priză, eram și eu, varianta de care mă ascundeam. Arătam destul de bine, mai ales comparativ cu femeia nebună care agita un topor cu pete de sînge uscat pe tăiș, dar nu mă puteam privi în ochi, așa de străină îmi devenisem cumva. Ba păream chiar oarecum înfricoșătoare, cum împingeam limitele cît colo, cu mișcări iuți de karate kid pe benzedrină. Mai bine mă uitam la camionagii, îmi plăcea să-i văd plescăind bucățile de hamburger soios din care se scurgea ketchupul direct pe cartofii prăjiți sau pe cămășile din flanel cadrilat. Mîncau cu șepcile pe cap și beau bere cu înghițituri mari, abia așteptam să mă ascund și eu de moarte, observasem și la alți clienți că pofta de mîncare crește cînd te gîndești că poate tocmai bagi la ghiozdan ultima ta masă.

Dar, de obicei, cînd mă ascund de nimicuri, cer și eu meniul cu hamburger și fries și bere. Apoi Roberta vine cu un catalog de pisici și îmi aleg două-trei mîțe flocoase cu nasul umed și rece. În separeu am o canapea scurtă în care nu pot sta altfel decît ghemuită ca un fetus cu păr și unghii date cu ojă stacojie. Am și o măsuță pe care se îngrămădește un exemplar jumulit din Stăpînul Inelelor, cu un semn de carte handmade din cioburi de chipsuri cu paprika, un sixpack de bere, o oglindă ca să am cu cine vorbi chestii personale, și o agenduță cu coperți negre în care scriu povești, nume de băieți și lucruri pe care vreau să le cumpăr cîndva. Clienții vin și se ascund fiecare cum îi place, temerile rămîn afară, zgîindu-se pe geam. Chelnerițele aleargă de colo- colo cu cataloage cu mîțe, căței, vibratoare, chipsuri, cărți, filme, acuarele, lînă pentru tricotat, blocuri cu patru etaje în spatele cărora puștii din vecini pun țara la cale lîngă bătătorul de covoare, cacao cu lapte, duminici ploioase, băi fierbinți. Stai cît vrei, cît e nevoie, pînă se dezintegrează vampirii de afară, pînă sting pompierii incendiile, pînă se plictisesc extratereștrii , pînă se descarcă telefoanele bunicilor, pînă se curăță cariile, pînă se estompează vînătăile, pînă se descoperă antidoturile, pînă crește părul înapoi. Oricum, dacă ești în grabă mare și vrei să înfrunți direct nasolelile, Roberta îți aduce un catalog cu arme, albe, de foc, biologice, istorice sau explozive, îți faci treaba și pleci în drumul tău.

Eu, cînd m-am ascuns atunci cîteva zile de mine, am ieșit cu un Makarov PMM de export și mi-am zburat mințile care, nemaifiind mărginite de limitele bunului simț, s-au împrăștiat peste zombalăii plictisiți din jur. M-am gîndit după aia dacă să spun Hasta la vista, baby sau I’ll be back și-am ales varianta a doua pentru că eram convinsă că o să mă întorc în cîrciumioară.

Aș putea să tac sau să zic:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s