Creioratele

Nu făceam des chestia cu creioanele colorate, mai ales în public. De data asta le-am scos din rucsac și le-am împrăștiat pe masa din colțul cel mai întunecat. Roșul era fată, albastrul era băiatul bun, negrul era băiatul rău, albul era prietena urîtă, verdele era japița curviștină, galbenul era un tip oarecare. Griul cerșea scîrbit în dreptul unui MegaImage. Rozul fuma o ruladă groasă. Înainte a fost mov închis, acum văd și eu că liniile se estompează mai repede, din cauza poluării. Băieții, mai puțin negrul, aveau vîrful rupt, adică erau tunși scurt. Fetele erau mai folosite, mai ascuțite, deci mai scunde. Eu șopteam replici, ascunzînd creioanele după sticla de bere. Mi-am lățit umerii ca să păstrez intimitatea micii și coloratei societăți țopăitoare. Dacă aș fi avut aripi puteam să mă împresor cu tot cu creioane, într-un țarc. Numai că nu-s o fată din aia îngeraș, care poate ascunde totul fără să se murdărească de culori.

Eu arăt totul dar nimeni nu vede nimic pe fond negru. Am pe mine toate desenele din lume și nimeni nu știe.

Pentru că desenele tale nu-s povești făcute cu palmele mele. Mi s-a așezat în poală, apucînd creionul roșu. S-a gîndit puțin, apoi mi-a conturat buzele folosind șablonul unei femei perfecte.

Două reguli intră în vigoare, dovlecel. Prima e să nu te uiți la mine decît dacă îți dau voie. A doua e să nu-mi spui niciodată noapte bună. Eu nu dorm. Eu stau și chibzuiesc.

Mi-a promis că o să fie rău cu mine. Că o să ascută toate creioanele pînă la rădăcină, că o să mă lege de copaci și o să-mi pună melci pe coapse, că o să mă trimită la cules de mere, că o să-mi sufle aer nesigur în ochi pînă la confuzia totală. M-am dus cu el și-o vreme i-am fost muză. Cînd îl sărutam parcă mușcam o gură de pămînt reavăn cu bulbi de usturoi în loc de dinți. Sănătate curată, îl inspiram precum Erato, el pornea să-nscrie palme. Mă tipărea neobosit, urlînd note de subsol. Piadină-un fel de lipie umplută cu brînză sau carne. Nesimțită-eu. Orgasm-bara de bătut covoare. Copilărie-muci, sînge, lacrimi pe dosul mîinii.

M-a umplut. Se povestise pe el din capul lui pînă-n picioarele mele și cînd s-a terminat mi-a dat voie să-l privesc. Nu era cine știe ce. Se înălța previzibil și se termina tocit la vîrf.

L-am înghesuit în cutie, între gri și maro. Noapte bună.

2 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Când se trezea, întindea o nuanță de galben vesel, micul dejun era maro și plimbarea de dimineață – cel mai frumos violet și vântul era siclam. Parcul, plimbările și toate întâlnirile cu prietenii își disputau culori diverse, combinate cu răbdare și pricepere. Verde era cățelul vecinului, roșu – cafeaua, cafeniu – pantalonii cu bretele, roz – mașina fetei pe care o plăcea, vișiniu – fusta doamnei de la alimentară, orange – zâmbetul fetei cu mașină roz, bleu – zâmbetul lui, când o vedea zâmbind pe fata cu mașină roz. Timpul îl picta cu negru, când visa adăuga puțin alb și când era trist folosea foarte mult galben. Înainte de culcare, își înmuia tacticos degetul în albastru și își privea opera de artă.

  2. Iar opera de artă se oțăra opărită la el în fucshia bășicat, apucîndu-i mîinile blege deasupra capului și manevrîndu-le ca și cum ar fi fost mînuțe de păpușică. De ce te bați singur, de ce? De ce-ți dai cu mîinile-n cap? De ce?

Aș putea să tac sau să zic:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s