gândiri

Erau zilele în care mi se umfla vlaga și trosnea a coajă de cozonac. Mă trezeam goală în pat și mă adulmecam. Părul adunat în șuvițe îmbibate cu transpirație la ceafă era dulceag, subrațul înțepător, labiile sărate ca niște prăjiturele chinezești de avangardă, ceșcuțele genunchilor trăsneau a piele de calitate. În gură colcăiau stupi de albine, fiecare înghițitură provoca grimase. Lângă mine, imprăștiate la ca la talcioc, diverse. Un mascul sforăitor, o doză goală de bere din care se ițea un prezervativ mort, cu spume la gură, chiloțeii mei corai, glazurați, căzuți în luptă, cu danteluța sfâșiată și un pix. Încercasem probabil la un moment nimerit din greșeală să-mi notez visele. Masculul avea câteva rânduri caligrafiate spre stânga pe omoplatul drept.
Mă dădeam jos din pat și mă așezam la loc. De câteva ori. Flexam genunchii și-mi crăpa capul, la fel cum atunci când făceam abdomene mi se rupea spatele. Căutam apă în casă, dar nu curgea nici măcar la chiuvetă. Atunci beam berile răsuflate, scotocind cu privirea bleagă după mucuri de țigări pe care foarte probabil le îndesasem în doze. Când nimeream vreunul mă apucau dracii și înjuram de candelă și iconostas. Dar în gând, să nu-l trezesc. Nu înainte să apuc să mă gândesc puțin.
Niciodată nu era prea mult. Dacă aveam cumva impresia că nu fac față, băgam restul în pungi, la congelator, să am și pentru la iarnă. Alcoolul se termina mult prea repede, paharul mi-era mereu pe jumătate gol. Am plâns când am scurs ultimele picături din sticla de gin direct în gură. Parcă-mi murise Bukowski pe limbă. Mi-am reținut înghițitul cât am putut de mult, să simt multiplu. Niciodată nu mă durea destul. Nu doare eficient dacă nu-ți afectează vocea. Țipetele trebuie să fie necontrolate, haotice, niciodată să nu formeze cuvinte polisilabice. Niciodată să nu ceară milă, mila e pentru cei care trăiesc articulat și conjugat. Când țipi, trebuie s-o faci ca un animal. Să te-auzi și să nu te-nțelegi, ca să poți după aia să te gândești. Așa cum făceam eu, mă gândeam mereu după, niciodată înainte.
Pentru că după ce se trezea el, se făcea neliniște în mine. Și-i puneam înapoi periuța de dinți în rucsac, pe șestache. Adunam berile goale, vorbind în dodii ca să mă creadă instabilă psihic și să plece. Pentru că am chestii importante la care să mă gândesc. De ce zic oamenii „momentul ăla când” urmat de vreo fază care le-a marcat existența, de ce au impresia că selfie-urile au pecetea personalității pe ele, de ce se supără unii când le spui “bună ziua” în loc de “bună dimineața”, de ce aveam tenul gras în adolescență și acum abia dacă e mixt, de ce unii vorbesc despre ei la persoana a treia și li se pare cool. și alte chestii asemenea.
Apoi mă amuzam singură o vreme. Inventam bancuri și-mi puneam bigudiuri. Consumam vlaga până ajungeam la fund și-mi scrâșnea între dinți. Atunci plecam de-acasă să beau ceva. O luam de la capăt.
Și era al naibii de frumos, cum numai melcul și cu mine știm. Frumos ca urma lăsată de o femeie fără picioare și cu prea mult loc în creier special pentru chestii la care să se gândească.

Aș putea să tac sau să zic:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s