o fi semn rău?

Să spun drept, mă așteptam să citesc Vântul prin sălcii cu un fir de salivă atârnând dintre buze și cu picioarele butuci de amorțeală. Pentru că citesc cu picioarele sub mine, în formă de lotus ofilit. Entuziasmul cu care am început aventurile Șobolanului, Cârtiței, Bursucului și Broscoiului fusese alimentat într-o frenezie bulimică de când am aflat că Syd Barret era înnebunit…după cartea asta. Mai ales capitolul de unde se trage numele albumului The Piper at the Gates of Dawn, mă așteptam la furtuni de revelații, să mă înec și mai multe nu. Păi nu. Păi cum să zic…cartea e foarte frumos scrisă, păduros când vine vorba de pădure, râuros când vine vorba de râu, prăfos când zice despre drum, friguros iarna și arzător vara. Pentru câteva ore mă țineam convinsă după Șobolanul ăla relaxat și mereu vesel chiar dacă-l umplea nesăbuitul Cârtiță de spume, mă amuzam de zănaticul Broscoi, că tare mai semăna cu mine, nu doar pentru că mi se spune în anumite societăți secrete Cimpanski Treiovici Broskoiovski, ci pentru că era un dement căruia i se punea pata pe orice jucărie nouă îi apărea în cale, fie ea bărcuță sau mașină, numai ca să-o uite la vederea alteia mai rapidă, mai zgomotoasă, mai sclipicioasă, mai periculoasă. Cât despre domnul Bursuc, numai de bine. Un adevărat domn, dacă-mi permiteți. Pudrat din belșug cu praf de mizantropie pe blană, dar bun la suflet și o adevărată stâncă, numai bun de sprijinit pe el când ți-e mai greu.

Problema a apărut după ce Broscoiul a evadat din temniță. Adică m-am plictisit. Am răsfoit restul cărții, citind pe sărite câteva paragrafe. Se pare că după ce-și regăsește prietenii, Broscoiul trebuie să facă față veștii că minunatul lui conac a fost ocupat de o armată de hermeline. După aia urmează un fel de luptă și se termină cumva, nu am vrut totuși să-mi stric plăcerea că poate cândva o să termin cartea. Mă cam macină pe dinăuntru treaba asta făcută pe jumătate, dar am zis că decât s-o citesc în scârbă, grăbită și fără să aprind fitilul curiozității, mai bine o las să hiberneze. Nu-ș ce-i cu mine, mereu mi-au plăcut animalele, am discutat serios cu ele și ceva din mine știa că mă fac înțeleasă. Probabil o mișcare a mustăților sau o uitătură mai câș din partea blănoșilor interlocutori mă convingea că mă aud și-s chiar oarecum sătui de mine. Ca să nu mai spun că mă asigur telefonic , în discuțiile cu mama, dacă a întrebat pisicul Aurel de mine. Poate era mai bine să nu spun asta, într-adevăr.  Și mereu mi-au plăcut poveștile, chiar acum am un semn de carte strecurat în volumul patru din Basmele Românilor. Deci de ce mustața bursucului n-am reușit să termin Vântul prin sălcii??? Ce e în neregulă cu mine? O fi de la pornache?

Un comentariu Adăugă-le pe ale tale

  1. Morgoth spune:

    Clar e de la LAP! 😛

Aș putea să tac sau să zic:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s