little boxes…on the hillside

Am un fetiș pentru cutiuțe. În special cele goale.  Îmi place să le pipăi pe muchii, să-mi bag fața în ele și să-mi imaginez că le pătrund cu totul, că mă pierd în spațiul acela plin doar de mine, fără oameni puțicioși la minte, care au făcut și fac mai mult rău celorlalți oameni decât câinii maidanezi. În cutiuțele mele goale nimeni nu urlă moarte câinilor pentru că noi, hominizi incapabili, nu am fost în stare să nu-i lăsăm să se nască în oraș, pe maidane, șantiere și subsoluri de bloc. În cutiuțele astea nu râde nimeni de omuleți, pentru că omuleților le lipsește logica și bunul-simț. Omuleții se omoară între ei, cred în bărboși răzbunători misogini, nu cedează trecerea pentru că preferă să dea semese-uri și accidentează alți omuleți, își torturează organele interne cu otrăvuri scumpe apoi se întreabă de ce eu, oh, bărbosule din ceruri??? Că doar am fost zece duminici în clădirea aia unde niște reli-gay-oși cu patrafir cântă chestii de nu le pricep dar niște unii de acum mii de ani ziceau că așa trebe făcut ca să nu te doară după ce mori în chinuri. Ca să fie clar, în cutiuțele mele goale stau eu la fel de goală și aspir aer proaspăt de cutie în tot pieptul, că în restul timpului mă strânge sutienul.  Cum să zic, nu doar un sutien, ci mai multe mă strâng, și nu e din cauză că îmi cresc țâțele, e din cauză că uneori simt nevoia să mă strâng singură în brațe ca să nu-mi dau voie să fugăresc pe stradă bipezi care aruncă hârtii lângă coș, care mă împing cu cotul, care aleargă pentru că aleargă alții, care omoară necunoscuți pentru că așa le spun alți necunoscuți, care jignesc femei doar pentru că sunt femei, care violează femei tocmai pentru că sunt femei,  care nu știu să folosească nici hârtia igienică dar care îmi cer bani, țigări și încă o dată bani, care nu știu sensul cuvântului mulțumesc sau scuze dar știu cât costă un Louboutin și în ce magazin construiește el pantofi, care nu știu ce înseamnă să ții la cineva, fie el omuleț sau animal și tocmai d-aia dau cu șutu’ sau cu șișu’. Vezi, d-aia mă bag în cutiuțe, sunt atât de multe de ne-văzut și ne-auzit ca să nu te acrești definitiv, să nu faci mucegai, să nu devii ca ei, ca omuleții. Unii zic că mă încred doar în tiparele mele comportamentale și caut sensuri inteligibile pentru cele care nu corespund, iar  eșecul mă debusolează, poate chiar traumatizează. Poate în unele cazuri, dar alteori… Știi care-i faza? Dacă ne căcăm în principiu după același tipar, curul pe veceu, scremut, stropit, duhnit, pârțâit, șters, spălat, verificat etanșeitatea sfincterului prin câteva contracții voluntare, de ce dracu nu putem trăi după tipare asemănătoare sau complementare? Mă rog.

Îmi plac cutiuțele mele. Am de toate mărimile. Pe cele mai mari mă așez eu, în cele mai mici așez urmele altora. Scrisorele, pietricele, bilete de concert, melci, cărți de Tarot, mărgele, pene de chitară, poze, cheițe de la dozele de bere. Mă ascund când mi-e frică de omuleții pe care nu-i înțeleg și de mine mai ales. Mă tem că într-o zi o să vâr o secure-n căpățâna unuia care mă calcă pe bocanc. Pe unele le-am pictat cu negru, pe altele nu.  Amuzant cu lacrimi e că numai în colțuroșenia cutiei-sicriu nu vreau să mă bag, prefer rotunjimile unei urne cu motive gotice. Așa, ca și chestie zic.

Aș putea să tac sau să zic:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s