fata din pătură

O  dată intrasem în apă și căutam cu vârfurile degetelor mari de la picioare porțiunea din mare fără pietre colțuroase pe fund. Priveam înspre plajă atentă să nu pierd din ochi stegulețul pe care mi-l făcusem din fusta neagră agățată de umbrelă,  când mi s-a părut că o văd ridicându-se din șezlong. Era mult prea devreme ca să plece de pe plajă. M-am smucit cu tot corpul înspre ceea ce credeam că se întâmplă, ca să văd dacă se întâmplă, dar  m-am zgâriat la picior într-un colț de bolovan , un muc zgrunțuros acoperit de alge și-am dat drumul unei serii de înjurături. Nu am mai apucat să-mi confirm părerea, poate era fata care făcea cei mai mici și mai tremurați pași de pe toată plaja, mai mici și mai șovăielnici chiar și decât cei ai bebelușilor pe care un fel de părinți se încăpățânau să-i lase cu căpățânile alea moi în plin soare, poate nu. Știam însă că în drum spre șezlongul meu voi trece pe lângă ea, lungită pe burtă, cu fața ascunsă în brațe și cu părinții bătrâni în stânga și dreapta  ei, veghindu-i tinerețile ca doi sfincși  muți cu pielea-n falduri pe coate.

Era acolo încă din prima zi în care am descoperit că e mai practic să închiriez umbră și poziție confortabilă pe plajă, decât să stau cu coastele înfipte în nisipul presărat cu cheițe de la dozele de bere. Zăcea ore în șir înfășurată într-o pătură neagră, scămoșată, care părea argintie când o bătea soarele întins peste umbrelă. Strălucirea păturii nu dura, mama în costum de baie dintr-o singură bucată se înfigea cu călcâiele în nisip și trăgea șezlongul la umbră. Pătura redevenea neagră și rufoasă în spatele tatălui care, cu o șapcă pe cap, la fel de indefinit colorată ca a fetei,  privea netulburat valurile.

Eu citeam în șezlongul meu, sorbind relaxată câte o gură de bere. Mestecam buburuzele de nisip rămase între dinți de pe marginea dozei, înotam sau pur și simplu dormeam salivând pe prosop. Nu făceam nici eu nimic, dar nimicul zilnic al vecinilor de plajă aproape mă complexa. În timp ce eu leneveam, familia tăcută în permanență  trebuie că ascundea o dramă, acolo, în văzul tuturor, de dimineață până seara. O ascundeau sub pătura sensibilă la soare, o ascundeau în privirea căutătoare de valuri a tatălui, o ascundeau în mâinile mamei care, la rândul lor, o ascundeau pe fiică sub umbră. La rândul ei, fiica își ascundea capul în unghiul brațelor făcute pernă. Numai eu nu-mi ascundeam curiozitatea, îi priveam cum își organizează mica tabără în fiecare dimineață, la ora opt fix, căci orele aleatoare nu au farmec, iar seara îmi întârziam cina compusă din cartofi țărănești, cam necopți, dar mulți și buni, sus la cantină, ca să le urmăresc plecarea. Tatăl căra sacoșa de plajă și  umbrela sub care se ascundea el în timpul zilei, lăsând în spate două linii tasate în nisip, paralele, una lată și una subțire. Mama căra aproximativ trei sferturi din fiică, restul căzând în responsabilitatea acelor tălpi moi care nu se încumetau să se desprindă de nisip, căznindu-se parcă să imprime clar călcâiele și pernuțele degetelor. În fiecare seară îmi terminam cutia de bere în fața aceluiași ritual, și de fiecare dată încercam să-mi fac curaj să-i spun fetei să tragă pătura aceea neagră mai bine pe umeri, pentru că atârna în spatele ei, nivelând nisipul, ștergând gropițele făcute cu atâta efort.

Puțin mai târziu plecam și eu, simțindu-mă ca un personaj de-al lui Haruki Murakami, desprins de cotor și căutând cu ardoare un lob de ureche pe care să-l admir. Niciodată nu urmăream traseul familiei care ascundea o dramă. Probabil că aș fi apucat să schimb două vorbe cu fata din pătură, dacă, să spunem, aș fi găsit-o singură în grădina vilei unde era cazată, părinții ei dormind sau, nu știu, făcând mici cumpărături pentru masa de seară. Ea mi-ar fi destăinuit un secret pe care nu l-aș fi înțeles, iar a doua zi aș fi așteptat ore întregi să vină alaiul cel tăcut la umbrela vecină. Degeaba, pentru că familia ar fi fost plecată încă din zori, lăsându-mă pe mine cu secretul căruia i-aș fi dat de cap, sau nu.

Depinde de poveste. Așa m-am gândit eu atunci, înghițind un cartof țărănesc cam crud,  că uneori e mai bine să lași păturile negre să șteargă urmele și dramele de pe nisip.

4 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Modigliianni spune:

    Cate chestii ai pe aici…Si cat am mai ras azi. Buna dimineata.

    1. Suntgulie spune:

      ei, n-am așa multe chestii, doar niște jucării stricate, câteva dildo-uri, un sex swing, o abstinență complexă care mă face irascibilă pentru că durează de două săptămâni și motive pentru omi să râdă de mine, dar da, sunt de acord! BUNĂ DIMINEAȚA!

      1. Modigliianni spune:

        Nu am ras de tine, ci cu tine. Si cu abstinenta…de ce? :))

        1. Suntgulie spune:

          asta voiam să știu fără să întreb direct dacă râzi de mine sau cu mine. chiar…de ce cu abstinență? ca să mă purific, desigur, să-mi spăl păcatele etc și să, ahm, scap de amigdalită.

Aș putea să tac sau să zic:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s