Totul e bine, atât de bine…

Domnişoara locuia cu domnişorul de câteva luni. La început se înţelegeau minunat, se iubeau nebuneşte, se adorau dimineaţa, la prânz şi seara. Făceau cartofi prajiţi, el îi cumpăra pufuleţi, ea îi facea masaj şi îl admira. El o strângea în braţe, ea îi dădea bani cu împrumut. Ea se ducea la muncă, el era şomer.  El se ducea la prietenii lui care îi ofereau ceva ce nu putea să refuze, ea rămânea acasă ca să fumeze pagină cu pagină scriiturile generaţiei Beat. Exista un echilibru pe plus când te uitai din afară, şi-ţi dădea cu minus dinăuntru.

Aveau trei camere la dispoziţie dar când se certau foloseau doar una. Ca să se audă bine şi să se vadă spasmele furiei ba în vena de pe frunte, ba în tremurul mâinilor, ba în ochii care luceau parşiv a „uite ce fac din cauza ta!”. În focul pasiunii uitau uneori să ducă telefonul în altă cameră şi tocmai atunci bestia de aparat suna. „Da, mami, suntem bine. Am plătit factura la cablu ieri, da… Ciorba aia am terminat-o de mult, stai liniştită că am făcut o salată orientală. Da, mâncăm bine, nu e nevoie să vii să găteşti. Şi el e bine, cum să nu fie… te salută. Amândoi suntem bine, ne uităm la televizor, hai că vă pupăm, da… mai vorbim.” Şi nici măcar nu minţea, pentru că se certau împreună până la extenuare, după care se ţineau strâns în braţe gândind liniştiţi şi amorţiţi de urlete şi alcool că totuşi e bine. Atâta vreme cât se au unul pe celălalt totul e bine.

Şi o luau de la capăt. El distrugea lucruri. Ea îl privea îngrozită şi fugea din casă ca să cumpere alcool. Când a distrus şoarecul de calculator, a cumpărat vin roşu. Când a spart oglinda a cumpărat vodcă. Când şi-a distrus telefoanele mobile ea a cumpărat bere. Dacă nu avea ţigari îşi cumpăra şi ţigări pentru că nu poţi să fii nervos fără să-ţi tremure o ţigară în mână.

„Vrei să sparg şi telefonul ăsta?”, întrebă domnişorul clipind des, cu mâna pe telefonul fix. „Îl sparg, ce, crezi că nu-s în stare? Acum îl sparg…” ameninţa el peste ţârâitul soneriei. Obosită de minciunile obligatorii din repertoriul discuţiilor cu părinţii, domnişoara a apucat receptorul scrâşnindu-şi dinţii. O durea să repete „da mami, suntem bine, da mami, suntem bine, şi el e bine, amândoi suntem bine”, dar a făcut-o pentru a mia oară, pentru că, de fapt, totul era bine. Se aveau unul pe altul şi nu făceau decât să reaşeze temelia relaţiei lor, s-o zdruncine puţin ca să prindă o altă formă mai stabilă în viitor, poate chiar mai frumoasă şi d-aia se încăpăţâna să-şi moduleze vocea răguşită de urlat în asigurări pentru mami: „da mami, suntem bine, şi el e bine, amândoi suntem bine”.

Închidea telefonul şi viaţa mergea înainte.

Şi a mers viaţa înainte cu tot cu zdruncinăturile de rigoare, cu drumuri la chioşc în miez de noapte, cu telefoane înlocuite şi cu şoareci de calculator achiziţionaţi în aceeaşi nuanţă cu tastatura, uite, tot răul spre bine, cine zice altfel se înşeală.

Într-o zi, domnişorul chiar nu avea chef să spargă imprimanta sau monitorul (prea scumpe) sau să zgârie pereţii (au tapet) aşa că a rămas pe gânduri cu cuţitul de tăiat morcovi în mână. „Vrei să-mi tai gâtul? Ce, crezi că nu-s în stare?”

Domnișoara l-a împins cât colo și a apucat cuțitul care îi sărise din mână. L-a amenințat cu el în timp ce ridica receptorul. „Da mami, suntem bine. Curățăm morcovi.”

După ce a terminat ce trebuia să facă, domnișoara a lăsat cuțitul pe măsuță și a plecat.

Aș putea să tac sau să zic:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s