Jur că nu pricep de ce se agită așa ca un coi într-o căldare. M-am tuns, mare brânză, ascult și alt gen de muzică, mă îmbrac mai altfel, dar sunt același om…femeile. Superficiale. Obtuze. Mă distrez și eu cu băieții, rapul e marfă. Hey, nigger! Wassup, coaie?! Yeap, Dilated Peoples in ză haaaaus…înc-un shot, cois. Să bem pentru Tupac. Încă unul. Gagică-mea? Figuri în cap. Lanțul ăsta?  Nu că-i fain? De când eram roacher, coișor. Păi cum să nu meargă, îmi țin cheile pe el. Ei atârnă…crezi? Să-l mai strâng? Așa? Înc-un shot! Împărțim un taxi? Sunt muci, coaie…ce multe trepte. La etajul ăsta. Ușa asta. Nu sun, dacă o trezesc urlă. Vreau să dorm. Ce greu se descuie ușa. Poate dacă mă lipesc cu șoldul așa de ușă…și țin de cheie…mi-a scăpat. Încă o dată. Ridic un șold…parcă aveam picioarele mai lungi…apuc cheia…încă puțin…dacă era mai lung lanțul…sau picioarele…Căcat. Mă dor bucile. Futu-i preșu măsii. Să mă ridic. Încă o dată, șoldul, cheia, yala…Pizda mamii lor de pantaloni largi! Alunecă de pe mine. Dacă aș fi avut pantalonii mei de piele strâmți și frumoși!

Cum n-aveam cafea într-o dimineață, am ales un ibric mare de ceai din această miraculoasă folium salviae, ale cărei efecte erau într-adevăr menționate pe cutie, doar că zicea acolo de stimularea eliminării gazelor. M-am gândit că stimulează eliminarea gazelor existente, nu creează o butelie întreagă. Naivitatea mea mă uimește uneori, iar ziua mi-am petrecut-o făcând vizite regulate, sonore și sterpe la veceu. Pentru că am două mari goluri în educație, nu știu să scuip cu flegmă și nu pot să dau bășini decât în veceu. Nu pot să fac pârț pe stradă, mergând, cu chiloți pe mine sau pur și simplu în intimitate. Dacă nu stau cu curul dezgolit în veceu nu mă băs. Chestia asta devine o mare problemă când bei, cum ziceam, ceai de salvie. Amuzant era efectul de alien care părea că mi se naște de-a dreptul în burtă din juma-n juma de oră. Mă întorceam cu abdomenul relativ plat de la baie, mă reapucam de ce făceam eu (citit) și deja urma orchestra mațelor, o bruscă umflare a burtoiului, o înjurătură cruntă și iar drum la baie, iar izmana jos, iar curu-ndesat în veceu. Eu și educația mea de pension.

Seara mi-am zis să verific totuși veridicitatea teoriei mele. Cum mă mai lăsaseră efectele carbogazoase și deja aveam spor maxim la citit, mi-am mai făcut un ibric de folium. L-am băut pe tot, în scopuri științifice, și cum se poate deduce din ce-am zis mai devreme, m-am bășit crâncen următoarele ore. Evident, încuiată în baie.

Eu îmi dau seama că nu e deloc domnișoresc din partea mea să îmi asum aceste evenimente, dar mereu am fost de părere că mai bine să râd eu de mine decât să râdă alții. Și mai bine e să râd doar eu, dar nu am mereu norocul ăsta.  Am bănuiala că aseară am fost înregistrată în timp ce povesteam experiența și dacă o să mă trezesc vreodată pe iutub măcar să pot zice indiferentă, așa…și?!

Mă scuzați, sunt încă într-un fel de stare de șoc. Mai am de citit destule povestiri din volumul editat de Polirom, cu copertă frumoasă, cu fluturi. Dar m-am oprit puțin astăzi înainte să termin, e de înțeles. Până acum am râs ținându-mă de burtă, am aruncat cartea cât colo urlând mother fucker!!! De ce-mi faci asta?!!! , am plâns absolut nefericită și înjurându-l pe Nabokov din tot sufletul… Fir-ai tu să fii, Vladimir, tu nu ești om, ești univers de cuvinte, ești cosmic pur și simplu.

Povestirile zic. Mi-am umplut cartea cu tichete colorate care semnalează prezența unor povești tari. Prin poveste tare înțeleg desfășurarea aia plină de culoare și densitate și textură și sunete, miros, detaliu, intervenții de genul Ploicica se gândi un pic și se opri, care ori începe cu un pumn în stomac ori se termină cu o moarte, un eșec, o deprimare cruntă, un alt pumn în stomac. Are ceva cu happy end-urile, foarte rar apuci să te bucuri la un sfârșit de poveste și până la urmă se dovedește a fi chiar autobiografică.  În general își omoară personajele frumos, cu stil, și nu ține cont dacă-și supără cititorii. Dar umorul…umorul ăla de om deștept, e tare reconfortant să mai  dai cu nasul prin el. Uite, un exemplu (el, Kostea, e un futăcios parșiv care agață femei pe unde apucă și în tren face cunoștință cu o duduie, se autoinvită la ea acasă): Pe al patrulea palier ea se opri și spuse: Dar dacă la mine nu se poate? De unde știi că te las la mine? Ce-i asta pe buza dumitale? O bubă, zise Kostea, o bubă. Ei, haide, deschide. Vom uita de tot ce e pe lume.

Mda. Ar fi inutil să înșir povestirile preferate. Deși Elf-Cartof, Netrebnicul, Pilgram, Aici se vorbește rusește, La Veneziana, Crăciun, Rostopască, Nor, lac, turn, Frumoasa, Întâlnirea ar trebui totuși premiate cu ceva, fotografiate și incluse într-un calendar cu cele mai faine povești, pe care să mi-l atârn de perete. Cu adevărat inutil ar fi să le comentez, nu mă pricep deși tare mi-ar fi plăcut să mă lansez în aprecieri de genul povestirea Recrutare prezintă trei nivele de ficționalitate, un binecunoscut clișeu postmodernist… Mult mai adecvat pentru așa ceva este locul ăsta, de exemplu. Mie îmi rămâne să mă întreb prostește dacă nu s-ar fi putut ca toată literatura să fie scrisă de Nabokov. Și Bulgakov și Miller și Buk și Vonnegut și Hem și Cheever și Eco și…nu, nu s-ar fi putut. De câte ori încerc să-mi găsesc și eu un scriitor preferat nu pot! D-aia sunt mereu nervoasă.

Vis după vis, pisica mea mov a crescut mare. Din motive necunoscute mie, un obraz avea un număr par de mustăți iar celălalt impar. Mare pagubă, zicea pisica, important e să fie lungi! Există o proporție perfectă între lungimea mustăților și a cozii iar eu sunt printre puținele pisici care se mândresc cu raportul ăsta perfect. Ce zici de asta? mă întreba mâța mijind ochii. Zic că ești cea mai tare pisică mov ever! Uneori foloseam și cuvinte în engleză, ce nu pricepea îi explicam imediat iar ea își lua notițe. Avea de gând să plece la un moment dat din visul meu și să treacă granița în subconștientul unei englezoaice cu bicicletă și cercei în formă de cireșe. Dar până atunci mi se urca în cap și îmi pieptăna părul, sau mi-o împleteam în poală ca să pot citi. Când torcea prea tare devenea exagerat de mov fosforescent și trebuia să o acopăr cu o pătură, îi lăsam afară doar mustățile ca să nu le îndoi cumva.

Ce să zic…nu făcea ea prea multe.Uneori era chiar o pacoste, rupea sinapsele, zgâria pereții craniului, făcea murdării în amintirile mele, dar una peste alta, era pisica mea mov. Și o iubeam. Altfel nu-mi explic de ce m-am trezit plângând și strănutând ca și cum, în drumul ei spre subconștientul unei englezoaice cu păr de culoarea unui șoricel, pisica mea mov mi-ar fi trecut coada pe la nas în semn de adio.

Gogu The Beast în rolul pisicii mov

]]> http://suntgulie.wordpress.com/2012/01/26/pisica-mea-mov/feed/ 0 suntgulie Gogu The Beast_starring in Pisica Mea Mov http://suntgulie.wordpress.com/2012/01/25/drama-unui-cancer_mark-haddon-si-pata-cu-bucluc/ http://suntgulie.wordpress.com/2012/01/25/drama-unui-cancer_mark-haddon-si-pata-cu-bucluc/#comments Wed, 25 Jan 2012 21:14:26 +0000 Metalpuff http://suntgulie.wordpress.com/?p=2179 ]]> Puteam să aștept până ecranizau cartea. Să-mi fie iertată ignoranța în situația jenantă în care chiar au făcut film după Pata cu bucluc și eu mi-am luat țeapă citind romanul lui Mark Haddon în loc să șed confortabil în vârful patului privindu-i pe actorii nu tocmai cunoscuți care ar fi acceptat rolurile tatălui isteric , mamei ipocrite, fiului normal la cap în gay-oșenia lui, fiicei agresive, fiului căcăcios și așa mai departe.

În prefață zice Dan Sociu că romanul ăsta poate înlocui cu succes un serial, chestie care de cele mai multe ori nu e de bine, excepție făcând situațiile în care citești cartea pe plajă sau în concediu. M-am scos imediat, carevasăzică, mi se permite să citesc și chestii mai…softlit dacă-s în conțed.

Partea bună e că are unele momente funny, nu foarte multe dar na. Există câteva acolo. Și mai zice un personaj pe undeva că nu răspunde la telefon pentru că astfel își simplifică mult viața, chestie cu care am rezonat din toată inima. M-a iritat în schimb maxim tocmai formatul cinematografic  cu iz de holiud; cât de razna o poate lua mintea unui om în fața necunoscutului e o idee care merita o altă abordare. Deși partea cancanistă din mine a apreciat deraierile în zona libidinală a fiului gay căruia îi zice unul vreau să te fut în gură, nu-i de-ajuns. Și chiar m-am enervat că nu e cel puțin o carte la fel de bună ca O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții. În ambele romane Haddon a avut baftă de subiecte tari, dar un cancerofob se pare că trebuia musai prezentat ca un personaj oarecum ridicol iar frica lui diluată cu banalități casnice-adulter, nuntă, despărțenie. Probabil că nici autorul nu s-a simțit în largul lui încercând să pătrundă în mintea pensionarului George care se autoconvinge – așa cum te autoconvingi fără să vrei că nu ai scos fierul din priză sau nu ai închis apele iar gândul ăsta te macină toată ziua și n-ai cum să uiți că poate totul e deja distrus – că o eczemă inestetică îl va ucide lent, precum un cancer deghizat.

Lasă, noi să fim sănătoși. (Având în vedere că subiectul major al cărții e cancerul, cred că am făcut chiar un spirit decent în cel mai sec umor englezesc).

Pe domnul principal îl cheamă Hilary. Îl detest. El singur recunoaște că e urât și foarte păros pe piept, deci chiar nu pricep dezastrele cauzate de iubirea lui, de inconștiența lui. Frate, dacă vezi că ți se aprind călcâiele și oamenii mor pe lângă tine, du-te mânca-ți-aș în pădure și vânează iepuri! Doar pentru hrană, evident. Cum să zic, rahatul ăsta cu ochi de Hilary avea niște femei prin jur, o soră, o gagică, o prietenă, plm. Ce crezi că le făcea el? Le INSTRUIA! Păpușe, nu mă suni la birou că te ia mama lu proces verbal, nu vii la mine marțea că te-am spart la macastroacă și tot așa. Plângeau muierile care mai de care că proastele-l iubeau! Alea care nu-i erau soră vroiau copii de la el (că cică femeile de peste treij de ani asta vor) și soră-sa vroia s-o lase să aibă și ea un copil. Mă rog, nu asta e ideea principală dar nu am de gând să bag spoilere că, în cel mai absurd mod, cartea e faină. Nu-mi explic. Adevărul e că Murdoch face din Hilary un om d-ăla pe care-ți place să-l urăști, dar nu ca pe J.R. Ewing, nu-ș cum să zic. Hilary săracu știe și el că e un căcat și-în apărarea lui- pot spune că a avut o copilărie de căcat. Așa că putea fi chiar mai rău.

Ce vreau să subliniez e că m-am săturat de oameni d-ăștia care nu pot rezista în fața iubirii. Adică, să luăm o speță. Urmează să te măriți, prostul ăla te iubește maxim, tu cunoști un om cu față de rahat care vrea să te fută la propriu și la creieri. Tu ai impresia că e iubire, că sunteți doi nebuni, că vai ce e de făcut, ăla trage de tine că se omoară dacă îl lași sau eu știu cu ce te vrăjește, tu ca proasta pui botu și la vorba ăluia și la pula ăluia și a doua zi te duci în fața altarului să juri credință unui fraier, căruia peste un anișor doi acolo îi trântești plod. Și continui relația cu omul cu față de rahat sau invers și după naștere, îl prezinți frumos copchilului și te amăgești cu ideea că amor d-ăsta ca al tău cu rahatul n-a mai trăit nimeni, sunteți așa frumoși și nebuni.

Well… am trecut în altele acum. De fapt e vorba tot de Hilary sau poate nu. Oameni d-ăștia care ucid iubind sau părându-li-se că iubesc se întâlnesc și în real life. Și poate că eu nu am iubit niciodată sau nu am iubit suficient sau așa cum trebuia, dar cred că numai în mințile bolnave și a lui Shakespeare  love kills. Dacă love kills don’t love. Just fuck. Just fuck and feel good. Dacă mai beau o bere scriu și despre cum cred eu că iubirea este forma maximă a egoismului.

Apoi m-am rătăcit. În Cărturești (jos, la cafenea, p-acolo îmi fac veacul precum un hipster not-wannabe), mă dusesem la baie, oglinda de acolo e foarte faină, stăteam în mijlocul băii în curu gol admirându-mă, norocul meu că încuiasem ușa că trăgea cineva de clanța aia inexistentă (n-au decât clanțe desenate, dacă n-oi fi visat eu, orice e posibil) și chiar mă bucuram de aspectul meu, da domne, e normal să fiu agățată așa în miezul zilei, să nu mai reziști văzând așa o combinație de bunăciune sexuală cu inteligență scăpărătoare. Apoi am ieșit și m-am învârtit de trei ori prin cafenea, se uitau masculii la mine pe la mese ridicând sprâncenele, deci io chiar am fost pe val în seara asta, singura problemă era că gulia ailaltă se evaporase sau eu nu mai găseam stâlpul – toți seamănă – de lângă masa noastră. După a doua tură eram convinsă că Întâia Gulie plecase cu tot cu hainele mele din motive misterioase și regretam cumplit că nu-mi luasem telefonul cu mine la budă ca să o sun. Mă rog, a treia oară am văzut-o lângă un stâlp, materializându-se evident prin mijloace oculte instantaneu, râdea de se căca pe ea. Și ea, și unele de la masa vecină.

Normal că mi-am dezvoltat alte calități.

Scrie ceva, repede și inspirat, abia dacă mai șterge câte un cuvânt că pune imediat altul în loc. Poate scrie articole sociale sau poate e critic de film și acum face praf vreo producție în vogă. Poate scrie pentru un site de femei, poate scrie despre oja nude pe care o poartă azi. Poate lucrează la un roman sau poate e profesoară și scrie subiectele pentru teză. Anulez presupunerea cu profesoara, neapărat trebuie să fie ceva  boem, ceva cu atmosferă londoneză încețoșată, cu mănuși și aromă de cafea, muzică în surdină și fum de țigară. Iar și-a aprins o țigară. Când începe să se încolăcească fumul în jurul ei devin și mai invidioasă, parcă o și văd în ceața aia londoneză. Ieri băuse un pahar de vin, m-am mirat de chelnerul care nu-i vorbea în franceză. Săptămâna trecută era însorit și cald, venise cu scuterul  Vespa iar părul lung și castaniu i se buclase focos de la vânt.  Avem probabil drumuri asemănătoare, prin cartiere conturate cu griuri umede până în cafenea dar ea mereu pare ca și cum e din altă lume, una colorată și aromată. Eu fac parte din același fundal, o figură incertă jucându-se cu firimiturile pe masă. Am și eu laptop dar îl țin acasă, și eu scriu dar numai de trei ori pe an, când am inspirație și nu urlă muzica în vecini.

Mă întreb ce scrie, poate un eseu sau poate lucrează la un scenariu. Când se uită la mine mă simt ca un pârdalnic de voyeur, beau nesătulă aproape jumătate de bere dintr-o înghițitură și mă întind pe scaun cu picioarele depărtate în mod masculin. Oftez aproape la fel de pasional precum scrie ea, tastează întruna și mai comandă o cafea, se uită în jur, pe perete e un tablou, îl parcurge de sus până jos, evident că se pricepe și la artă. N-are nevoie de textulețul explicativ de lângă ramă pe care l-am citit deja de zece ori și tot degeaba, nu înțeleg nimic.

Sigur e o scriitoare cunoscută, numai eu nu o știu. E celebră și acum scrie un discurs de mulțumire pentru cel mai recent premiu literar câștigat. Să-l scrie liniștită, eu nu o opresc. Îmi termin berea și plec, las geniul în pace, n-are nevoie de hărțuitori ca mine…Să scrie în voie, să-și termine romanul, recenzia, cronica, discursul.

Și-a comandat o bere neagră, ca de obicei. Se joacă nervos cu firimiturile de pe masa necurățată și oftează mereu. Pare că nu-și găsește locul în scaun, speteaza metalică o deranjează și se foiește privind pereții, tavanul, mesele, cafeaua mea cu lapte. Poartă, ca și în celelalte zile, aceeași cămașă în carouri și blugi. Plătește și pleacă zdrăngănind scaunul, călcând furioasă în bocancii grei. Mai aruncă o privire tabloului ciudat de pe perete și oftează. O artistă tulburată, desigur. Un suflet muncit, o ființă pură. Un geniu, de ce nu?

Văd stupefiată că domnul tata are nu doar pagină de feisbuk ci și mai multe cereri de prietenie decât am avut eu pe feisbuk și haifaive la un loc vreodată. Bineînțeles că nu-și cunoaște prietenii, aproape toți hispanici, dar cine l-a pus să-și treacă nume de dictator spaniol și poză de unde privește încrâncenat ca un conchistador?!  După care pricep motivele pentru care nu a recunoscut de față cu mama că ar ști să-și facă pagină de feisbuk și mă ruga pe mine să-l ajut, la mișto. La activități și interese domnul tata cel apolitic și ateu și-a trecut clar și răspicat Gagici! Păi te cred și eu că faci pe incapabilul într-ale online-ului când doamna mama te țintuiește cu privirea de uliu blajin în timp ce-ți coace prăjituri.

Destul de tulburată, după cum ar fi oricine, parcurg restul paginii oarecum nesigură pe calitatea mea de fiică naturală a acestui individ parșiv și gagicar, dar când ajung la sfârșit mă lămuresc mai bine decât ar fi făcut-o orice test de paternitate. La rubrica Despre mine domnul tata a trecut Interesant. Corect. Se pot spune multe chestii despre noi, nu toate plăcute. Dar nimic nu ne va împiedica, în ciuda oricăror etichete puse de diverși răutăcioși, să ne considerăm interesanți în cel mai pur sens.

Toate ca toate dar eu lui domnul tata nu-i dau add. Aș putea să-l inhib, și cred că o să mă distrez mult mai bine urmărindu-i pe șestache evoluția. Plus că în sfârșit am ocazia să mă răzbun pe ai mei pentru că îmi citeau jurnalele în adolescență.