Aveam convingerea că scriitorii ruși folosesc multe diminutive, convingere întărită de Vladimir Makanin care făcea abuz de ele încă din primele pagini ale Spaimei : gândulețe, fețișoară, viețișoară, surișoară. Ce alt scriitor rus a generat convingerea în cauză nu mai știu, Dostoievski era băiat serios, Cehov la fel. Probabil eram doar sub vraja unei prejudecăți a rusului beat care micește ochii și cuvintele în timp ce te lovește amical pe spate. Și mai ciudat e că nu am cunoscut niciodată un rus. Dar să revin la Vladimir Nabokov, motivul aburelilor mele…Ei bine, mărturisesc că nu am citit Lolita până acum o lună. Era prea la modă. Toată lumea citise Lolita și o menționase undeva la categoria cărți preferate. N-am vrut să citesc Lolita, de-a dracu ce e pielea pe mine. Pe Nabokov mi-l imaginam rus de-a binelea, cu nasul roșu, degrabă stuchitoriu spre interlocutori, preafutăcios și libidinos. Altă prejudecată. Pentru că nu mi-a trebuit decât o după amiază de octombrie ca să-l văd așa cum e, inteligent, ironic, întortocheat, gentil, subtil, oleacă prețios, ferm…o minune de rusnac. Și pentru asta mi-a fost de ajuns o juma de Lolită (n-am reușit s-o citesc integral pentru că o am doar ca ebook) și un interviu dat de dânsul. Interviu în care e neîndurător și rece ca Muma Rusie: Brecht, Faulkner, Camus, mulți alții, nu înseamnă nimic pentru mine și chiar mă găsesc luptându-mă cu propria suspiciune referitoare la o conspirație împotriva creierului meu când văd acceptate ca ‘literatură adevărată’ de către critici și colegi autori copulațiile lui Lady Chatterley sau nonsensul pretențios al dlui Pound. (traducerea defectuoasă îmi aparține în întregime, originalul se găsește în The Paris Review nr 40, 2004). Săptămâna asta am dat-o gata și pe Mnemosyna nabokoviană, mai exact volumul din 1994 de la editura Universal Dalsi (însemnând o copertă lucioasă cu o tipă țâțoasă și o matrioșkă de mi-era jenă în metrou că mă bănuiește lumea de a fi citind Sandra Brown) numit destul de stupid Vorbește, memorie.
So…Nabokov are o memorie formidabilă și este unul dintre puținii scriitori care mă determină să citesc descrieri. Descrieri de fluturi, de păduri, de tufe și cărări. La el fiecare cuvânt e însoțit de epitet, la fel cum fiecare literă are o culoare. Fascinantă descrierea sinesteziei de care se bucură în permanență –ce viață frumoasă: În grupul maron sunt: nuanța bogată, cauciucată a moalelui g, aceea mai palidă, a lui j și aceea de șireturi bej a lui h […] m este un pliseu de flanel roz… Uneori am impresia că încearcă să se victimizeze oleacă în calitate de exilat, sună dureros ce-i drept. Dar nu pare să fi suferit prea mult. Familia făcea parte din mica nobilime, iar înainte să se împută treaba la ei acasă el și cu frate-său au fost expediați la Cambridge să pună burta pe carte. În afară de asasinarea lui Vladimir Nabokov tatăl- din greșeală – nu văd nimic care să-mi stoarcă lacrimi în biografia lui. O logodnă eșuată, o soție care îi închidea până și umbrela pentru că el nu era în stare, cel puțin o amantă…Și mulți fluturi. Dar asta nu are nicio importanță, pentru că nu e regulă să suferi ca un câne ca să scrii din fuflet… ridicolă expresie asta cu a scrie din suflet… În fine… Halal patrioată sunt, să nu disting durerea dintr-un exil confortabil.
O scenă excepțională la care am râs cu lacrimi: se întâlnește Nabokov cu laureatul Nobel Ivan Bunin, un moșneag care vroia să discute cu băiatul nostru pe teme scatologice (e-ul s-o fi făcut nevăzut dintr-o greșeală de tipar sau poate chiar scatologia era la modă printre scriitorii ruși), dar n-are succes. Îi zice ofticat că o să moară într-o suferință îngrozitoare și într-o izolare totală. Nabokov, băiat de comitet, vrea să-l ajute să-și pună raglanul dar moșul nu și nu, se descurcă. Pe stradă se luptă amândoi, Nabokov încercând să scape de Bunin care vroia să-l ajute el de data asta să se îmbrace, până când Bunin se schimbă la față și duce mâna la subraț. Scoate de acolo fularul lui Nabokov și trag amândoi de el ca niște magicieni retardați, desfășurându-l în mijlocul străzii.
Aia e.
